ISAILĂ: "Ieri a fost 1 Martie. O sărbătoare pe care noi bărbaţii nu o înţelegem, dar o respectăm cu sfinţenie. Cumpărăm mărţişoare, flori şi le oferim tuturor femeilor pe care le cunoaştem şi pe care nu le-am înţeles niciodată".
Sunt unul dintre bărbaţii care fac eforturi să priceapă cum funcţionează o femeie. Se întâmplă asta din cauza firii mele curioase şi incapabile să trăiască dacă faptele şi întâmplările nu se află într-o anumită logică. În copilărie am încercat să găsesc un algoritm după care o mătuşă care avea grijă de mine pe când eram în clasa doua se purta frumos într-o zi, iar în alta devenea severă. O vreme am crezut că alternează o zi bună cu una proastă, apoi şirul s-a rupt şi tot aşa. Bineînţeles că n-am reuşit să descopăr algoritmul. N-a reuşit nimeni.
Toate femeile pe care le-am cunoscut, începând cu mama şi terminând cu fiica mea de trei ani, m-au făcut nespus de fericit, dar mi-au provocat şi multă nelinişte. Aşa că acum, la 40 de ani, pot spune cu mâna pe inimă că nu există femeie care să te facă fericit fără să aducă şi puţină durere în viaţa ta.
Începând din adolescenţă, a existat o serie de prietene şi iubite pe care nu le-am înţeles. Când mă apropiam de ele fugeau, când mă hotăram să plec alergau după mine. Şi tot aşa, chiar şi căsnicia mea de 13 ani este o instituţie pe care n-o înţeleg şi care se bazează mult pe apropieri, întoarceri şi înţelepciunea unuia dintre parteneri, nefiind eu acela.
Îmi amintesc odată, era prin 1990, tot aşa un început de primăvara. O seară întreagă m-am plimbat cu o fată, ne-am sărutat şi totul a fost foarte romantic, pentru ca a doua zi când ne-am reîntâlnit într-un grup de prieteni să nu-mi arunce nicio privire. Nici atunci n-am înţeles nimic, dar cel mai haios a fost faptul că, întâlnindu-ne întâmplător după vreo câteva zile, mi-a reproşat că n-am mai dat niciun semn de viaţă. În ultima săptămână am fost, în trei zile diferite, martorul aceluiaşi episod halucinant. Soţia mea, o prietenă şi o colegă de redacţie - toate au pierdut ceva în propria geantă. Iar eu, în faţa lor, priveam cu zâmbetul pe buze cum scotocesc în hăul negru după cheile de la maşină, ţigări sau şerveţele. Aceleaşi gesturi, aceeaşi disperare, aceeaşi furie, aceeaşi ambiţie. Mi-a fost imposibil să nu-mi imaginez faptul că, de fapt, noi, bărbaţii, suntem un fel de genţi agăţate de umărul unor femei care, din când în când, au nevoie de ceva şi caută, răscolindu-ne cu nonşalanţă. N-am înţeles de unde, fetiţa mea de trei ani a învăţat expresia: „Tati, lasă-mă, acum îmi provoci durere“, pe care mi-a aruncat-o serioasă atunci când m-am aplecat s-o sărut pe frunte de noapte bună. Şi asta nu e tot, peste zece minute m-a chemat să-mi spună că mă iubeşte mult. Ce diferenţă e între comportamentul fiicei mele şi cel al unei femei mature?
Cred că această neînţelegere ne-a alungat spre fotbal. E un joc în care dimensiunile terenului nu se modifică pe parcursul meciului, forma mingii rămâne la fel. Jucătorii nu-şi schimbă tricourile după zece minute pentru că au transpirat şi nu e nicio problemă dacă jambierele nu se asortează cu şortul. E un joc în care se ţine scorul şi nimeni nu pleacă de pe teren pentru că au început reducerile la Zara.
Şi, cu toate că nu înţelegem nimic, „le iubim atât de mult“, vorba domnului Cărtărescu. De acelaşi autor, citiţi şi blogul „Stockholm 330“, la www.evz.ro/isaila
Citiţi si: Cine mai are nevoie de simbolul primăverii?
Recomandările noastre
