"Era o femeie care n-a stiut sa spuna "Nu"".

Raluca a murit din cauza faptului ca a cazut in capcana intinsa cu generozitate de companii: un salariu civilizat si statut social in schimbul unui efort epuizant.

Era o femeie care implinise 32 de ani si care n-a fost invatata sa spuna „Nu”. Foarte multi dintre noi, cei intrati in viata profesionala dupa 1990, am respectat si respectam regulile capitaliste in care credem cu religiozitate. 

Sunt sigur ca Raluca si-a dat seama ca munceste prea mult, dar intotdeauna a spus ca lucreaza pentru o firma mare, ca merita, ca are bani, ca e independenta, toate prostiile citite in reviste si vazute in filme.

Respecta regula conform careia, dupa multa munca, la capatul drumului, te asteapta o mare rasplata. Astea sunt valorile in care a crezut si mai crede o intreaga generatie nascuta in anii ‘70-’80, cu toate ca realitatea de zi cu zi este alta.

Dupa o viata de munca, desi nu lucra pentru o mare companie, pe bunicul meu l-a asteptat la capatul drumului o tumoare si a murit la 60 de ani.

Ce nu stia Raluca e faptul ca lumea intotdeauna a fost impartita in doua: cei care muncesc si cei care profita de munca primilor. Acestia sunt cei doi mari poli, iar intre ei isi duc viata cei care decid sa munceasca putin, cei care muncesc din cand in cand, cei care muncesc din placere si cei care se fac numai ca muncesc. Profitorii nu se impart in nicio categorie.

Raluca a murit si pentru ca i-a fost frica de faptul ca nu se va putea descurca fara atat de multa munca. I-a fost frica de faptul ca nu-si poate respecta termenele, i-a fost teama sa-si schimbe viata, i-a fost teama sa plece si i-a fost teama sa o ia de la capat.

In scoala am invatat o gramada de lucruri inutile si foarte putini dintre noi au avut sansa sa dea peste un dascal adevarat care sa-i spuna cum e in viata reala si sa-i spuna ca se poate muri la serviciu.

Cred ca odata cu disparitia Ralucai, perioada romantica dintre multinationale si salariatii romani a luat sfarsit. Prea multa lume s-a inspaimantat de ceea ce s-a intamplat ca sa mai ia in serios discursurile mobilizatoare ale directorilor.

Departamentele de resurse umane au dat e-mailuri peste e-mailuri angajatilor, trimitandu-i sa sarbatoreasca 1 Mai asa cum nu s-a intamplat niciodata in ultima decada.

Si, in final, imi pare rau ca Raluca a murit fara ca nimeni sa-i fi spus aceasta poveste: „Dimineata, pe o plaja din Maroc, un turist milionar vede un pescar intr-o barca. Milionarul se apropie de el si-l intreaba: „Cat peste prinzi?”, „Vreo doua kilograme”, raspunde pescarul.

„Aha, daca ai mai avea o undita ai putea prinde patru?”, zice bogatasul. „Cred  ca da”, raspunde pescarul, „dar n-am ce face cu atata peste. Mie si familiei ne ajung doua kilograme”, adauga el. „Ai vinde jumatate si cu banii castigati ti-ai lua inca o barca”, spune milionarul.

„Si ce sa fac cu ea?”, intreaba pescarul. „Ai doua barci, multe undite, mult peste. Vinzi si faci multi bani”, spune turistul bogat. „Si ce fac cu banii?”, intreaba pescarul. „Pai uite, faci ce fac si eu, calatoresti prin lume si ajungi dimineata pe o plaja insorita si pescuiesti...”.

Cititi si blogul „Experimentul Budapesta”