Regimul de la Teheran răspunde cu un bombardament de ameninţări la valul de avertismente americane şi israeliene privind un posibil atac asupra instalaţiilor sale nucleare.

Teheranul bombardează zilnic comunitatea internaţională cu anunţuri: ba că forţele de elită Gărzile Revoluţionare se pregătesc de război, ba că va răspunde la orice atac cu o ploaie de rachete peste Israel, ba că va bloca strâmtoarea Ormuz, ba că a capturat o dronă-spion americană. Nu lipsesc nici ameninţările privind explozia preţului petrolului la 250 de dolari barilul. Cert este însă că Iranul este destul de înţelept şi are în spate mii de ani de artă a târguirii ca să nu facă niciodată primul pas. Mutaţii de putere "Primăvara arabă" a aruncat în aer ordinea în Orientul Mijlociu şi, evident, a avut efect şi asupra Iranului, mai ales că vechiul şi tradiţionalul aliat, Siria, se prăbuşeşte din interior. Însă asta nu înseamnă că Iranul ar fi o piesă uşor de răsturnat în jocul de domino din regiune. În continuare, SUA şi Israelul, cei mai vocali critici ai regimului de la Teheran, nu par să fi găsit, dincolo de ameninţări verbale, răspunsul la o întrebare- cheie: "Joacă Iranul la cacealma sau nu?". Scena politică internă trece acum prin mutaţii profunde de putere între centrii de autoritate de la Teheran iar Iranul pare vulnerabil, însă cine vede un moment propice pentru răsturnarea regimului riscă să greşească, de vreme ce presiuni din exterior s-au mai suprapus, în trecut, pe slăbiciuni politice interne. Dar într-un fel sau altul, polii de putere iranieni au reuşit să se pună cumva de acord sau măcar să stabilească armistiţii care au ţinut în viaţă şi în echilibru regimul islamic. Din punct de vedere practic, analiştii militari avertizează că un atac aşa-zis "chirurgical" doar asupra facilităţilor nucleare, poate fi un coşmar, pentru că Iranul este o ţară uriaşă, cu un relief dificil, pe lângă care Afganistanul pare o grădină. În plus, un atac nu ar antrena automat căderea regimului pentru că este mult supraevaluată dizidenţa iraniană, care în realitate se limitează la o pătură subţire de studenţi şi intelectuali. Arsenalul mândriei naţionale În schimb, subestimat este sentimentul profund de mândrie naţională, în ultimii ani strâns legat de programul nuclear, sentiment care se poate activa chiar şi printre dizidenţi. Aceştia ar putea chiar să strângă rândurile în jurul regimului pe care îl detestă pentru că ideea de atac străin sau influenţă străină ori, mai rău, prezenţă străină, este profund detestată de populaţie care nu crede în imaginea de cavaler străin salvator, explică bloggerul iranian Mohsen Rezaie. "Iranienii sunt foarte diferiţi de arabii din jur, au conştiinţa că sunt un popor vechi şi nobil de indo-europeni, care a influenţat pofund civilizaţia nu doar în regiune ci şi Europa. Ei consideră că au fost şi sunt egalii americanilor şi merită să fie trataţi ca atare, iar dacă întrebaţi, aici toată lumea consideră că energia nucleară este un drept legitim al Iranului", spune Rezaie. "În ceea ce priveşte bomba nucleară, toată lumea consideră că se aplică standarde duble, de vreme ce unele ţări ca Israelul au arme nucleare, iar altele nu au voie să le dezvolte. Nici măcar aici nu ştie nimeni exact dacă avem ori vrem să avem bomba, dar sunt mulţi iranieni care spun că dacă am avea-o, nimeni nu ar mai îndrăzni măcar să se gândească să ne atace", afirmă bloggerul. Iranul a mai avut de înfruntat lumea întreagă în războiul cu Irakul, când SUA şi toată Europa au pus la dispoziţia lui Saddam Hussein aparatură militară şi arme chimice, însă şi aşa, Iranul cel singur şi izolat a reuşit să intre adânc pe teritoriul irakian şi să se oprească tocmai în Basra. Şi, ca un exemplu despre ce sunt iranienii în stare când vine vorba despre ţara lor, în războiul cu Irakul, tineri şi copii plecau pe front cu o cheie la gât cu care credeau că vor deschide porţile raiului şi se aruncau de bună voie peste minele irakiene ca să le facă să explodeze, iar tancurile iraniene să poată înainta intacte. "Iranienii consideră că sunt egalii americanilor şi că merită trataţi ca atare." MOSHEN REZAIE, blogger iranian DE CE LE SAR ÎN APĂRARE CHINEZII Iranienii au aliaţi atât în regiune, cât şi în Consiliul de Securitate China depinde atât de mult hidrocarburile iraniene - Teheranul asigură peste 12% din necesarul intern chinez de gaz şi 14% din cel pentru petrol, iar cele două ţări continuă să semneze acorduri de exploatare, în pofida sancţiunilor internaţionale - încât un general de la Beijing a declarat recent că ţara sa este gata să să intre într-un al treilea război mondial dacă Iranul este atacat. Poate sună exagerat, însă nicio declaraţie venită de la cineva din aparatul de stat, fie el şi un profesor la o academie militară, nu este întâmplătoare în China, semnalul fiind înţeles acolo unde trebuia. Iranul are prieteni buni nu doar în Consiliul de Securitate ONU, ca Rusia şi China, dar şi în regiune. E drept că Siria lui Bashar al Assad, slăbită de revoltele interne, ea însăşi ameninţată, nu mai este acelaşi aliat strategic şi nici acelaşi culoar comod pentru arme şi oameni care lega Teheranul de Hezbollahul libanez. E drept că Hezbollah este acum preocupat să câştige teren politic în propria ţară şi mai puţin să apere interesele Teheranului, atacând şi hărţuind Israelul ca răspuns la un eventual atac asupra Iranului. Dar e de văzut în ce măsură procentul necunoscut ca lucrurile să nu se întâmple aşa şi Hezbollahul să reacţioneze în virtutea datoriilor istorice faţă de Iran este unul cu care eventualii atacatori sunt dispuşi să lucreze. Ecuaţia cu mai multe necunoscute Şi mai este Hamas, cel părăsit de statele arabe şi refugiat în braţele Iranului, care a avut grijă ca luptătorii grupării integriste să nu ducă lipsă de arme şi de antrenamente. Ecuaţia cuprinde încă o mare necunoscută: în toate statele arabe din regiune sunt zone locuite aproape exclusiv de populaţii şiite, pentru care Iranul majoritar şiit a fost singurul sprijin într-o mare sunită învolburată şi agresivă. Şi mai sunt Irakul şi Afganistanul unde influenţa Teheranului e de necontestat. Iranul a fost şi este o nucă tare, greu de spart, de cele mai multe ori subestimat şi neînţeles. "Iranul afirmă contrariul a ceea ce gîndeşte şi face contrariul a ceea ce afirmă, ceea ce nu înseamnă neapărat că Iranul face contrariul a ceea ce gîndeşte", declara un diplomat european citat în volumul "L'Iran, la bombe et la demission des nations", de Therese Delpech. Citiţi şi:

• Iran: Gardienii Revoluţiei se pregătesc de război
• Saudiţii tânjesc după arma nucleară