Volumul „Amintiri despre Caragiale” (antologie și prefață de Ștefan Cazimir, tabel cronologic de Șerban Cioculescu, Humanitas, ediția a doua, 2013) strânge între copertele sale câteva bijuterii literare, cum este și cazul celei pe care am ales să v-o prezentăm mai jos. Îi are ca protagoniști pe Ion Luca Caragiale și Ion Agârbiceanu, primul din postura de personaj principal, cel de-al doilea din calitatea de martor și povestitor. Acțiunea se petrece la Blaj, în 1911, cu ocazia jubileului de 50 de ani al „Astrei”.

„(…) Din ziua în care s-a anunțat că cu prilejul Congresului Astrei va zbura pentru întâia oară în Ardeal tânărul aviator Aurel Vlaicu, pe aeroplanul construit de el, s-a pornit o înfrigurare și o însuflețire în întreg Ardealul, încât aranjorii localnici nu mai știau unde să afle cvartire prin satele din apropiere. Și-au anunțat participarea și multe personalități culturale de peste Carpați, între care dramaturgul Caragiale și poetul Coșbuc”. Interes mare, mon cher!, cum ar fi spus nenea Iancu.

Pivnița seminarului teologic

Agârbiceanu însă este mai puțin flexibil: „Două erau locurile unde-i plăcea lui Caragiale să poposească. Să poposească? Nu! Unde rămânea cu ceasurile: grădina umbroasă a seminarului teologic și un pavilion de vară la marginea satului Veza, pe care îl despărțea de Blaj numai podul vechi de lemn de pe Târnava Mare. Era umbră și răcoare în pavilionul acela și vin tot așa de bun ca și din pivnița seminarului teologic. Era același vin pe care însoțitorii lui îl duceau cu o damigeană pântecoasă, traversând piața însorită a Blajului, către podul Târnavei”. Implicat Nenea Iancu în serbările Astrei, nu glumă! Ia, să vedem mai departe!

 „Cine l-a cunoscut pe Caragiale la Blaj cred că l-a văzut sau traversând piața cu suita sa personală sau în grădina seminarului, ori în pavilionul lui Achim din Veza. Aflându-se în aceste locuri la o masă lungă cu însoțitorii săi intelectuali, nu trecea mult și se făcea o roată de curioși în jurul mesei. Și ascultau, ascultau, ascultau. Vorbea aproape numai Caragiale și în atâtea domenii diferite și cu o ușurință nemaipomenită și totuși atât de clar și de categoric, încât părea că vorbește numai în sentințe și aprecieri care nu sufereau nici o contrazicere”, rememorează Agârbiceanu, uluit de istețimea și verva munteanului.

Cu mâna pe inimă

„Câmpia Libertății n-a mai văzut de la adunarea din 1848 atâta lumea ca în ziua zborului lui Aurel Vlaicu. O agitație uriașă în cuprinsese pe toți și toate privirile erau îndreptate spre cer. Un murmur surd trecea peste marea de capete. Nu știu cum, în marea strâmtoare, tot înghesuindu-mă, am ajuns lângă Caragiale. (…) Zvelta pasăre măiastră a lui Vlaicu începu să se înalțe, iar când aeroplanul se înstăpâni în văzduh începură urale și strigăte. Caragiale îmi luă mâna și mi-o apăsă pe pieptul lui în dreptul inimii: «Vezi cum bate?», mă întrebă el, cu ochii după pasărea de metal. Adevărat că bătea să-i spargă pieptul. Când Vlaicu a început să coboare, Caragiale nu mai era lângă mine”.

 

Sufleur și copist

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 (tatăl, Luca, euforic după sărbătorirea nașterii fiului, l-a declarat la 1 februarie), în casa administratorului averilor înstăritei mănăstiri Mărgineni de lângă cătunul Haimanale. Părintele său deținea, la 1853, rang de pitar și avea în grijă moșii însemnate din Prahova, Buzău, Teleorman, Brăila etc. Caragiale Luca practică, ulterior, avocatura la Ploiești, apoi devine judecător în orașul în care fiul său va absolvi primele clase primare, la Școala Domnească din Ploiești. Urmează apoi gimnaziul în același cadru urban și un an de liceu la București, după care se înscrie la cursurile Conservatorului Dramatic, respingând avocatura spre care-l îmboldise tatăl său, unde îl are profesor pe unchiul său, actorul și dramaturgul Costache Caragiale. Până în 1872, Ion Luca este sufleur, copist și actoraș distribuit în roluri mici.

 

Un copil din flori

Este de notorietate faptul că Ion Luca Caragiale a iubit viața și aventurile galante. La scurt timp după ce relația dintre Eminescu și Veronica Micle se destramă, Nenea Iancu profită din plin, seducândo pe sensibila poetesă. După căsătoria din 1889 cu Alexandrina Burrely, Caragiale se dă însă pe brazdă, dovedindu-se un excepțional cap de familie. Își recunoaște fiul rezultat dintr-o relație anterioară, pe Mateiu, pe care, de altfel, îl crește în propria casă. A avut cu Alexandrina și două fiice, decedate de mici, la doar trei ani de la venirea pe lume. Ulterior, Ion Luca și Alexandrina au mai avut doi copii.

 

„O scrisoare pierdută”, citită în fața regelui

În 1888, Titu Maiorescu îl numește pe Caragiale director al Teatrului Național din București, în semn de prețuire pentru talentul său incontestabil de dramaturg. Mai mult, îi înlesnește întâlniri importante, în cadrul cărora Caragiale are ocazia să-și prezinte opera de căpătâi, „O scrisoare pierdută”. Citește piesa inclusiv în fața lui Carol I și a reginei Elisabeta, care, ulterior, participă și la premiera piesei. „O scrisoare pierdută” a înregistrat, la vremea respectivă, un succes colosal.

 

Bunicul Caraialis și bogătana Momolo

Ion Luca Caragiale își trage seva din insula grecească Kefalonia, locul de naștere al bunicului Ștefan Caraialis, bucătarul lui Ioan Gheorghe Caragea. Caraialis ajunge de la Constantinopole la București în suita domnitorului fanariot al Țării Românești. De remarcat că Luca, tatăl dramaturgului, fusese născut pe Bosfor. Pe linie maternă, Caragiale se trăgea dintr-o familie de negustori greci din Brașov, cu rude putred de bogate precum mătușa Ecaterina Momolo, „Momuloaia”, cum a numit-o dramaturgul. De pe urma ei a și moștenit averea care i-a permis să se exileze, în ultima parte a vieții, cu tot cu familie, la Berlin.

Băutor de bere, nu berar

La începutul anului 1890, beneficiind deja de partea sa de moștenire din averea mătușii milionare Momulea, Caragiale se avântă, optimist, în afaceri cu bere. Își deschide prima berărie pe strada Gabroveni – „Tunelul Caragiale”, apoi pe Șelari – „Berăria Academică Bebe Bibenti” și, într-un final, în Piața Teatrului – „Gambrinus”. Nu dă lovitura în domeniu, așa cum reușise amicul său, Dobrogeanu-Gherea, care scotea bani frumoși din cârciuma instalată pe peronul Gării de Sud din Ploiești. În schimb, petrece, în fața halbelor gulerate, momente irepetabile alături de amicii Vlahuță și Coșbuc. La „Gambrinus”, cei trei corifei aveau halbe personalizate, cu numele lor inscripționate pe cănile de metal.

 

Te-ar putea interesa și: