Cateodata simt nevoia sa cobor pe o franghie de matase in groapa cu amintiri.
Sa cotrobai prin cioburile lor, sa le sterg de colb, sa incerc sa reconstitui scene marcante si personaje de neuitat. Si sa le salt pe muchia prezentului ca pe niste fragmente ale unor povesti fara de inceput si fara de sfarsit.
Ma gandesc la Dobrin. Singurul cuvant din limba romana pe care il cunostea marele Eusebio la descinderea sa recenta pe meleaguri clujene. Nici ca s-ar putea o flatare mai emotionanta. Intr-adevar, Dobrin a fost un exemplar unic. Urcase de jos, de pe Strandul Argesului, o pajiste taiata de rau, disparuta azi, pe care pustimea incingea meciuri non-stop.
Talent precoce, a debutat la 14 ani in prima divizie. A uimit prin tehnicitate desavarsita, rafinament, simt tactic, sut parsiv, altruism si fair-play. Dribla naucitor, cu privirea sus, parca pentru a dibui un alt orizont, mai larg, doar la indemana lui. Lansa coechipierii pe poteci stiute numai de el, intotdeauna nepazite de adversar. Farmec, culoare, eficacitate. Si o continua desconsiderare a prejudecatilor, mototolind cu zambetul pe buze regulamentele posace ale vietii sportive.
Noi, gazetarii, il numisem pe Dobrin „Printul din Trivale”. Un titlu nobiliar retras in anii ‘80, cand vremurile se asprisera, pentru a nu umbri cumva cultul desantat al personalitatii rezervat unui singur om. L-ati ghicit. E vorba de Dictator, acelasi care a stopat transferul pitesteanului la Real Madrid, ce si-l dorea cu ardoare.
N-am sa pot pricepe niciodata ce a fost in mintea despotului. Sa nu se creeze un precedent sau teama de a instraina un bun national, incapand in acelasi talger cu, sa zicem, Coloana Infinitului sau Arcul de Triumf?
Inutil sa mai spun ca Dobrin avea tara la picioare si judetul natal la degetul mic. Simpla aparitie pe strada starnea furori si nastea alaiuri. Pe tava recunostintei de a-i fi contemporan, toata lumea cotiza. Odata, dupa un meci in care stralucise, ca de obicei, am avut onoarea sa-i fiu tovaras la stropirea evenimentului. Dupa un ritual pe care nu-l cunosteam, s-a aburcat apoi la volan, cu mine in dreapta, a luat un viraj scrasnit pe contrasens, pe sub cozoroacele militienilor de la Circulatie, care-l salutau respectuos.
A oprit in curtea stadionului, unde palcuri de admiratori comentau inca partida. A intredeschis geamul de la portiera. Insi bine hraniti dupa infatisare, parlagii, aveam sa aflu, s-au repezit cu chiote de fericire, inghesuind prin crapatura geamului teancuri de bancnote, ce i-au umplut poala.
O contributie mandra la pusculita fara fund a Printului. Dintre toate ofrandele cu iz de seif, de bar sau de budoar, una singura s-a lipit pe vesnicie de sufletul marelui fotbalist. Atunci cand, intr-o iarna, aflat cu echipa in cantonament la Cabana Voina, un pui de taran, adulmecandu-i urma, a luat sub talpi pe un ger naprasnic vreo 14 kilometri pentru a-si intalni idolul. L-a gasit la masa. S-a apropiat sfios, tacut, lacramand de emotie si i-a intins o portocala scoasa de sub suman. Dupa care a disparut ca un abur.
Omagii, Printule din Trivale!