Mi-e teama ca nu cumva sa-l demitizez pe Chivu.

El a ajuns cel mai bine platit fotbalist roman, desi joaca in aparare, unde gheata nu are stralucire ca aceea a atacantilor pursange.

Inclin sa dau acestui paradox sensuri oculte, atata timp cat pentru mine Cristi e jucator de nota 7, un calificativ brav, la urma urmei, provenit din sinuozitatile jocului sau osciland intre 10 si 4.

Pe proaspatul interist l-am vizitat anul trecut, in decembrie, asistandu-l la un derby orgolios, in care Roma, echipa lui, s-a inclinat, obsesia de azi a lui Dinamo, Lazio, invingand cu 3-0. „Olimpico” fremata din toate incheieturile. Petardele bubuiau, tortele sfaraiau, uralele se ciocneau de huiduieli. Din pacate, Chivu n-a fost intr-o zi fasta.

Peste numai 12 ore trebuia sa ne vedem pentru a incropi un reportaj. A venit fara entuziasm la rendez-vous, dupa ce s-a opus unei intalniri profesionale la el acasa, cu fotoreporterul dupa mine, pentru a descifra atmosfera intima in care traieste o vedeta. A motivat ca un cadru privat trebuie sa ramana secret.

Chestie de interpretare, pe care i-am respectat-o in tacere. A aparut insa in oras, putin jenat, cu zambetul sau misteios ce pare ca ascunde taine tinute sub obroc. Conducea o masina masiva, severa, neagra.

Nu era singur. Il insotea un conational dezghetat si amabil. Soiul de paji cu care performerii se inconjoara pentru a transmite scrisorele fetelor frumoase, a procura bilete de avion, a efectua plata facturilor si a avea un tovaras in momente de cumpana. A preferat o retragere strategica intr-o zona linistita a orasului. Se ferea, am inteles, nu de ploconelile fanilor, ci de reprosurile lor.

Pana la urma, nu m-a marcat intalnirea cu Chivu, ci cu mizeria umana, care poate colcai pana si intr-un oras incotosmanat in pledurile de aur ale unei istorii fabuloase. Fiindca cele patru zile cat am locuit in Roma au fost incopciate in doua experiente triste. La sosire, cautand in noapte un taxi pentru a ne duce la hotel, un batranel mieros, vazandu-ne nedumeriti, a simtit repede prada, recomandandu-ne un asa-zis taximetrist. Nestiutori si presati de ora inaintata, in noapte, ne-am urcat recunoscatori.

Soferul s-a dovedit un blatist, care n-avea nici aparat de taxat, si nici n-a aprins lumina ca sa nu-i dibuim dedesubturile. A pretins o suma piperata, ne-a mai si inselat la rest, smenuind o bancnota de 5 euro. A doua zi, pe lumina, aveam sa constatam ca drumul dintre gara si hotel, de numai 500 de metri, el il multiplicase de vreo zece ori, invartindu-ne pe stradute dosnice. Ca un facut, la plecare, in fata aceleiasi gari fatale, o alta dandana.

O chivuta de pe la noi, cu fusta creata in culori violente si basma cu floricele innodate sub coc, ne-a acostat, chipurile cersind. Tinea un copil la san si un altul, mai marisor, pe langa ea. Ne-a abordat cu un talent desavarsit, distragandu-mi atentia, cu plodul pe care mi-l proptea ba pe un umar, ba pe celalalt, ba in spinare, in timp ce flacaiasul ma tragea de pulpana hainei si de burlanul blugilor.

Cand am scapat din vartej, m-am simtit descatusat. Dupa ce ne-am indepartat binisor, ucenicul a venit dupa noi, intinzand un plic. Ne furase biletele de avion, crezand ca sunt bani. Le-a inapoiat, evident, de teama complicatiilor. Ce oroare! Langa Colisseum, Via Apia si Columna lui Traian sa ai senzatia ca esti in Gara de Nord sau in Obor! Avea dreptate marele cronicar cand scria ca „Noi de la Ram ne tragem!”.

Colac peste pupaza, la imbarcarea in avion, un gealat mi-a confiscat deodorantul, pesemne din motive de securitate. Banuia ca tocmai eu as putea paraliza echipajul si deturna aeronava de pe Otopeni pe Baneasa, ca e mai aproape de casa.