Acum vreo 10 ani, apăruse clișeul cu ”românii”. Politicienii nu știu ce cuvinte mai potrivite să utilizeze pentru a desemna electoratul. Caută formule cît mai cuprinzătoare și cît mai atașante. Cum zic, multă vreme poporul votant și dependenții săi au fost denumiți ”români”. ”Românii” în sus, ”românii” în jos, ”românii” vor asta, ”românii” nu vor asta – asemenea expresii erau foarte prezente în discursul de televizor al politicilor noștri. Am făcut și eu pentru o vreme politică, fără să pot deveni politician însă, și mi-amintesc bine că mă poticneam cînd îmi venea să zic și eu, precum colegii mei, ce vor și ce nu vor ”românii”. Mi se părea cumva nefiresc să spun de la tribună ”românii” fac și dreg. Mi se părea bombastic, enorm, mult prea demagogic. Cu atît mai mult cu cît habar nu aveam ce vor, de fapt, românii, așa cum nici azi nu îmi este foarte clară voința națională, în caz că există cu adevărat așa ceva. Aveam, desigur, iluziile mele în această privință, mi se părea că știu ce vor ”românii”, mi se părea că știu de ce anume au nevoie ”românii”, mi se părea că știu ce anume cred ”românii” despre una ori despre alta, dar, de fapt, erau doar iluzii. Pe măsură ce trecea timpul, îmi dădeam seama că înțeleg din ce în ce mai puțin din ce vrea, de fapt, poporul căruia îi aparțin. Am pus punct episodului. Însă, colegii mei din politică, politicienii veritabili, știau bine ce vor, ce trebuie și cum funcționează ”românii”. Ei nu aveau incertitudini.
De la un timp, ”românii” au fost înlocuiți cu ”oamenii”. ”Oamenii” vor, ”oamenii” nu vor, ”oamenii” așteaptă asta, ”oamenii” nu așteaptă asta... Cel mai generos utilizator al cuvîntului, cel mai intens în apăsarea lui și cel mai abil în demagogia pe care o presupune este, de departe, V.V.Ponta. Nu știu dacă abundența folosirii cuvîntului ”oameni” este involuntară sau, dimpotrivă, gîndită să aibă un anume efect, dar știu că emulează. Însă, o culme pînă acum improbabilă a folosirii ”oamenilor” în discursul politic a atins-o acum cîteva zile președintele Iohannis. După ce s-a întîlnit toată ziua cu șefii de partide politice, Iohannis a spus presei : ”Să nu avem două Românii, una a politicienilor și una a oamenilor!”. Propoziția stîrnește un zîmbet spontan, pentru că deduci, logic, că politicienii nu sînt oameni. Dar nu mă pot opri aici și gîndul mă duce ceva mai departe.
Unii și alții atribuie ba lui Platon, ba lui Aristotel afirmația ”mulțumesc zeilor că m-am născut grec iar nu barbar, bărbat iar nu femeie, om iar nu animal”. Adevărul este că o asemenea aserțiune nu se găsește nici în scrierile unuia, nici în scrierile celuilalt (Andrei Cornea îmi spune că ar fi fost mai probabilă la Aristotel decît la Platon, pentru că Stagiritul era ceva mai misogin, dar că nu există nici un temei să atribui unuia dintre cei doi această afirmație). Sursa vorbei este, mai degrabă, un fragment dintr-o veche rugăciune evreiască, mai precis o binecuvîntare de dimineață, dedusă dintr-un pasaj talmudic destul de neclar, autorat de un rabin faimos din secolul II, Yehouda bar Ilaï.
În orice caz, se pare că în România de azi trebuie să mulțumim Cerului că sîntem ”oameni iar nu politicieni”. Asta acum, după ce vreme de două decenii politicienii au mulțumit Aceluiași că nu sînt ”oameni”. Dar nici că sîntem ”oameni” (mai ales ”oamenii” din discursurile lui Ponta) nu e neapărat vreun dar ceresc. Vă amintiți nuvela lui Steinbeck în care se vede limpede că oamenii nu sînt mai buni decît șoarecii? Așadar, ne găsim undeva între politicieni și șoareci. Să ne fie de bine!
PS Nu știu cine a scris scurtul speech al președintelui Iohannis de la finalul consultărilor cu partidelor din 28 ianuarie, dar merită felicitări pentru această frază antologică, involuntar profundă: ”Să nu avem două Românii, una a politicienilor și una a oamenilor!”
Recomandările noastre
