,,Ordinea europeană de securitate, la care au lucrat multe generații de politicieni, concretizată în Actul Final de la Helsinki din 1975, nu mai există. Sfârșitul conflictului nu înseamnă întoarcerea la vechea filozofie de securitate continentală’’.

Afirmația aparține președintelui RFG, Frank-Walter Steinmaier și a fost făcută în cadrul unui interviu acordat postului de radio rbb24 din Berlin, cu două zile înaintea vizitei lui Volodimir Zelenski în Germania. În viziunea lui Steinmaier, nu va mai exista un concept comun de securitate pentru o lungă perioadă de timp. ,,Europa de o parte, Rusia de alta, se vor apăra una de cealaltă’’.

Dreptatea domnului Steinmaier...

Nu sunt convins că intenția președintelui Germaniei  - când Steinmaier a acordat interviul, știa că urma să-l primească pe omologul său ucrainean însă germanii nu erau la curent cu aceast lucru - a fost aceea de a-i transmite lui Zelenski un mesaj privind una dintre consecințele războiului în Europa însă, cu siguranță, a transmis unul conaționalilor săi: drum de întors nu mai există, asta ne așteaptă. E bine că Polonia se află la locul ei, am adăuga noi.

Analizând lucrurile prin prisma oferită de președintele german, Rusia este exclusă din arhitectura de securitate post-conflict în Europa și intră în categoria factorilor externi de risc major pentru restul continentului. După semnarea Actului Final în capitala Finlandei, Uniunea Sovietică era un gen de interlocutor, Rusia lui Elțîn și cea a lui Putin din primul său deceniu la Kremlin puteau fi considerate partenere ale Europei și chiar ale Alianței Atlantice,  însă Rusia de azi este mai mult decât un dușman. Problema  e că va rămâne acolo multă vreme iar noi vom fi mereu dincoace de noua Cortină, pentru că într-o bună zi războiul se va opri dar cu piatra pe mormânt nu-l vor vedea decât generațiile viitoare. Unii comentatori și analiști politici îl așează la sfârșitul listei coflictelor ,,înghețate’’: Coreea, Cipru, Oseția de Sud, Transnistria, Balcani... Este prea puțin, pentru că urmările acestui război vor afecta stabilitatea continentului nostru pentru ani și ani de zile. Ar trebui creată o altă listă pentru astfel de conflicte. Una neagră, neagră.

...și mintea de pe urmă a lui Donald Trump

Donald Trump afirma nu demult că dacă ar fi rămas la Casa Albă, ar fi reușit să evite războiul din Ucraina. Oricum, dacă va fi reales, ,,îl va încheia în 24 de ore’’. Greu de crezut. Deocamdată la Casa Albă este Joe Biden, ultimul președinte american format ca politician în perioada Războiului Rece. Are o idee clară privind rolul Statelor Unite în lume, relația cu Europa și poziția guvernului federal în structura de putere internă americană. Putin nu a luat în seamă aceste aspecte la modul serios. Pe placul lui ar fi fost un președinte mai puțin ancorat în realitatea politică actuală dar și în  cea a Cortinei de Fier. Unul pentru care politica este un șir nesfârșit de tranzacții. Ca Trump, de exemplu, cu care se putea trata de pe orice poiziție dar cu teritoriile din estul Ucrainei și litoralul Mării Negre deja ocupate și rămase sub ocupație rusească. Trump nu era și nu este un politician iar în timpul Războiului Rece era ,,ucenicul vrăjitor’’ în afaceri. Dar și administrației Biden i se poate reproșa câte ceva. Inițial, după preluarea puterii, președintele nu a considerat că Rusia - judecând din punct de vedere strategic - ar avea o importanță majoră pe eșichierul global. Era suficient să fie ținută la colț și sancționată la nevoie. Agresivitatea manifestată preliminar în Crimeea și Donbas și pregnant în cursul ,,operațiunii speciale’’ din Ucraina a schimbat poziția Washingtonului. Joe Biden a înțeles că Moscova trebuie învinsă iar puterea ei redusă la mimim.

Rusia scade, China crește

În general, războaiele accelerează evoluția proceselor care își au originea în trecut. Nu de puține ori, aceste procese generează chiar ele conflicte armate care le scot apoi la suprafață devenind, pentru istorici, ,,cauzele războaielor’’ pe care le învățam la școală. Reducerea graduală a forței statului sovietic a devenit vizibilă încă din anii ‘70 și evidentă în deceniul următor când au apărut primele semne ale dezmembrării Imperiului Răului, cum îl numea Ronald Reagan. Inerțial, și-a păstrat o parte a componentei militare dar erodarea continuă a acesteia  s-a văzut în Cecenia, a continuat în Georgia și este clară în Ucraina. Vreme de 20-30 de ani, de exemplu, Moscova și-a menținut influența în fostele republici sovietice din Asia Centrală. Păstrează și acum o serie de baze militare în regiune dar din spate vin puternic China și Turcia. De fapt, acolo va conta China. Influența rusă își arată limitele.

La Beijing, lumea învață

Și pentru că vorbim de China, să vedem care sunt învățămintele războiului din Ucraina pentru președintele Xi Jinping pentru că acesta face parte din categoria acelor lideri, puțini la număr, care au luat acest război ca o lecție cu aplicații în viitor. În primul rând, Xi a înțeles  - așa cum a făcut și Mao Zedong la vremea lui - că ,,marea alianță’’ cu Moscova are picioare de lut. Putin nu l-a informat corect despre invazie chiar dacă întâlnirea cu acesta a avut loc cu puțin timp înaintea trecerii armatei ruse peste frontiera cu Ucraina. A înțeles, de asemenea, că sistemul de alianțe al Statelor Unite s-a consolidat rapid și nu doar în Europa - prin extinderea NATO și întărirea forței și unității Alianței - ci și în Indo-Pacific, regiune de mare interes pentru Beijing. Este drept, inițiativele AUKUS și QUAD fuseseră lansate înainte de invazia Ucrainei dar aceasta le-a evidențiat importanța în arhitectura de securitate a regiunii unde rețelele încrederii depășesc vechile resentimente. A se vedea ,,cazul Correa de Sud – Japonia’’.Totul în cheie anti-chineză. În plus, liderul de la Beijing a realizat că într-o epocă a sancțiunilor și de-globalizării, trebuie să mențină intactă rezultanta vectorilor care asigură perenitatea forței Chinei: accesul la piețele externe de materii prime și tehnologie, desfacerea produselor manufacturate, investițiile străine. Acest cadru economic și comercial depinde în mod direct de relația cu Occidentul. De această relație depinde în mod indirect stabilitatea internă, afectată în ultimii ani de pandemia Covid-19 și problemele sectorului imobiliar. Deși menținută propagandistic în fruntea chestiunilor de politică externă, problema Taiwanului nu pare să aibă importanța celor prezentate mai sus în matricea politică a Chinei. Poate alegerile de anul viitor din insulă vor aduce la putere un președinte care să nu susțină la fel de energic ca cel de acum ideea de independență.

Notă.Afirmațiile de mai sus configurează un cadru al mutațiilor tactice apărute în politica externă a Chinei, în contextul războiului din Ucraina. A afirma că ele vor deveni elemente în matricea strategică a diplomației Beijingului, este prea devreme.