Dialogul cu Claudiu Goga, regizor de teatru, profesor asociat la Facultatea de Teatru din București, Secția Regie, se insinuează, meandrează, curge gâlgâit, pentru ca în final să izbucnească sălbatic, ca un foc ațâțat de vântul ademenitor al veșnicei noastre tranziții

• Evenimentul zilei: Cine este Claudiu Goga?
• Claudiu Goga: Am terminat Matematică-Fizică la „Șaguna”, în Brașov. Erau anii ’90. Eram olimpic la matematică, la fizică, așadar m-am îndreptat către Electronică. Dar după doi de facultate am văzut că nu era ceea ce-mi doream. Adevărul e că visul meu mai vechi era să fac film, dar pentru că eram, de fapt, un băiat din provincie, mi se părea atât de departe ideea de a face film, încât m-am dus la Teatru. Am dat admitere la Facultatea de Teatru și-am intrat primul. Acolo am avut noroc să-l am ca dascăl pe Valeriu Moisescu, probabil cel mai bun profesor de regie din România dintotdeauna și pasiunea a crescut pe măsură ce eram în școală. Dacă am făcut o alegere bună sau nu, vom vedea când mă voi lăsa de meserie.
• Ce-a urmat?
• Examenul de anul IV, devenit ulterior spectacol - „Conu’ Leonida față cu reacțiunea” -, care mi-a adus foarte multe premii, atât mie, cât și actorilor, inclusiv Premiul UNITER pentru debut și o angajare rapidă la Brașov, la teatrul unde nu voiam să merg niciodată. Așa era în capul meu, știam că era un teatru în degringoladă în acea perioadă - anii ’99 -, dar, cum actorii mă iubeau, am rămas la Brașov. După vreo doi ani, am devenit și directorul teatrului, fiind șantajat emoțional de actori. Am rămas și ca regizor, angajat. Între timp, te îndrăgostești de oameni și de loc. Era o trupă foarte bună la momentul acela... Cred c-am făcut niște lucruri importante, am pus pe picioare Festivalul de Dramaturgie Contemporană. În cei aproape 13 ani cât am fost director am adus foarte multă lume la teatru, s-au umplut sălile... Când preluasem teatrul, în sala mare, de șapte sute și ceva de locuri, se jucau spectacole în fața a douăzeci de oameni. In ultimii mei ani de directorat nu se mai juca sub patru sute de spectatori, iar la premiere sala era plină. S-au schimbat multe lucruri în bine și sunt bucuros pentru asta, doar că energia mea s-a epuizat în timp. Când am fost împiedicat să mai fac asta, pentru că n-am vrut să fiu complice, alături de Primăria Brașov, la distrugerea teatrului, mi-am dat demisia.

Șușele pe bani de la Teatrul Sică Alexandrescu

• Ce s-a întâmplat mai exact la Teatrul Sică Alexandrescu?
• Brusc, Primăria s-a gândit că e mai bine să-mi ia prerogativele prin care eu aduceam bani teatrului, prin închirierea sălilor pe baza unor principii deontologice. Au început ei să închirieze, pe bani mult mai puțini, dar nici asta n-ar fi fost atât de grav... Grav era că ei închiriau sala peste programul nostru de repetiții și de spectacole. Practic, ne afecta activitatea.
• Ce evenimente erau organizate?
• Tot felul de șușe din țară, propuse de diverși impresari și intermediari. Și când era vorba de un spectacol mai bun, rămânea problema că ele se suprapuneau peste programul teatrului. Și mai era un lucru foarte subtil. Dacă închiriezi foarte des sălile (asa cum facea primăria), pentru alte spectacole, în timp îți pierzi publicul, pentru că el se canibalizează. Spectacolele care veneau din afara Brașovului aveau bilete foarte scumpe, undeva în jurul sumelor de 80-100 de lei. Or, dacă omul vine și dă banii ăștia o dată pe săptămână, nu mai vine la piesele de teatru din repertoriu. Dar aceste aspecte nu-i interesau pe cei de la Primărie. Utilitățile, adică gazul, curentul, nu erau plătite de nimeni în timpul acestor evenimente organizate de ei. În plus, Primăria lua toți banii, nu rămânea nimic pentru teatru. Era o absurditate, n-am vrut să fiu complice la asta. Din acest motiv mi-am dat demisia. Așa au început protestele noastre de acum doi ani, care au fost în mare parte vizibile si la care ni s-au aliat peste 300 de personalitati din lumea culturală. Am reușit să oprim această practică, apoi, după câteva luni, ne-am lovit de celebrul deja concurs pentru postul de director, aranjat pentru ca domnul Zarafescu să devină manager. A urmat un al doilea val de proteste și practic cel mai mare scandal din teatrul românesc postdecembrist. Atunci, cea mai mare și valoroasă parte din trupa teatrului a acuzat Primăria că a trucat concursul pentru postul de director. Protestele actorilor au făcut ca dl Zarafescu să-și dea demisia, însă, din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici. Primăria Brașov a numit un director interimar care a avut pe agendă un singur lucru - răzbunarea pe actorii care au denunțat public concursul aranjat! Pentru Primăria Brașov nu a contat nici încercarea UNITER, nici a Ministerului Culturii de a media conflictul actori - Primărie, dar a preferat să numească în funcția de director interimar un om de casă, care să-i slujească interesele. Astfel au fost dați afară din teatru în mod abuziv cinci oameni. Toti cei cinci au dat teatrul în judecată și procesele sunt pe rol. Acum, Primăria e fericită, teatrul e mort și țara are cu cinci șomeri mai mult.
• Cazul teatrului din Brașov este, până la urmă, un caz particular, un exemplu. Dar care sunt carențele majore ale lumii teatrului românesc? Există o legislație care să permită dezvoltarea armonioasă a teatrului?
• Legile sunt total anacronice. Dincolo de incapacitatea ta - ca manager – de a-i stimula pe cei buni, pentru că grilele salariale nu te ajută...

- Mă scuzați, dar ce salariu încasează acum un actor?

- La vremea când eram eu director - 2.000 de lei, maximum, în mână, plus, minus, în funcție de vechime. Un debutant lua însă 1.200 de lei! Între timp, de anul acesta, lucrurile s-au schimbat, salariile s-au mărit, dar celelalte probleme de sistem au rămas. Problema este că oricât de bine ar juca un actor, salariul rămâne la fel. La polul opus, inclusiv la Brașov - dar este valabil pentru toate teatrele de stat din țară - , sunt actori cu contracte pe viață, pe perioade nedeterminate, care nu joacă deloc, dar iau aceiași bani ca cei care-și dau sufletul pe scenă.  Că joci roluri principale pe bandă rulantă și le joci bine sau că nu joci deloc, iei același salariu.

- Practic, nu există criteriul valoric.

- Nu există. Din acest motiv este foarte greu să motivezi actorii. Aceasta este una din aberațiile legislative.

- Care ar fi soluția pentru a corecta aceste nedreptăți? Se poate face un alt tip de contract, bazat pe criterii de performanță?

- Ar trebui să fie voință politică, administrativă... Nu e atât de complicat. Sunt tot felul de sisteme în lume prin care actorii, chiar și cei de la stat, sunt plătiți în funcție de cât și cum joacă. S-a încercat o lege de genul acesta, fusese propusă de Demeter Andras, dar n-a fost aplicată niciodată. Au îngropat acest proiect. Revenind, o altă aberație: contractele pe perioadă nedeterminată. Nu se mai practică la scară mare, dar sunt foarte multe de actualitate. Este foarte greu să le desfaci, pentru că actorii în cauză dau instituția în judecată și în 99,9% din cazuri câștigă. Eh, oamenii ăia, că sunt buni, că nu sunt buni, că joacă sau nu joacă, țin posturile ocupate, blocate. Toate teatrele au această problemă de efectiv. Dacă aceste contracte ar fi pe perioadă determinată, omul ar fi mai motivat să-și facă treaba, altfel ar risca să-și piardă locul de muncă. Așa ai putea să împrospătezi regulat trupa... În fine, deocamdată nu se întâmplă. Sunt oficial 4.000 de actori șomeri în România și în fiecare teatru din țară există oameni angajați cu contracte pe perioadă nedeterminată care nu joacă deloc!

- În cazul regizorilor este aceeași situație sau este diferit?

- Este diferit, pentru că regizorii sunt mai puțini. Sunt teatre care au un regizor angajat, dar majoritatea regizorilor buni circulă pe contracte de drepturi de autor la mai multe teatre. Așadar, sunt regizori care câștigă mai bine sau onorabil. E un pic mai simplu dacă ești regizor sau scenograf.

- Un regizor angajat la stat cât câștigă?

- La fel ca un actor, doar că regizorul, dacă e bun, poate fi chemat și de alte teatre,  de unde mai câștigă niște bani din drepturile de autor.

- Au apărut și-n provincie teatre particulare? Pentru că în București se știe, există câteva care luptă să supraviețuiască.

- În orașele mari sunt, dar, de obicei, au vizibilitate mică. Sunt bani foarte, foarte puțini. Acolo joacă ori studenți, ori absolvenți șomeri, ori actori angajați și la stat. Fenomenul există, e util fenomenul, dar sunt foarte puțini bani. Cu excepția Bucureștiului, e foarte greu... Deși chiar și-n Capitală e o luptă grea. De exemplu, Teatrul „Act”, al domnului Marcel Iureș. E un teatru foarte bun, care a fost la un moment dat poate cel mai bun din țară ca repertoriu și calitate. Acum funcționează, ca să zic așa, pe avarie. Nu sunt bani, e dificil să ții un teatru. Că tot vorbeam de carențele legislative, inclusiv legea sponsorizării este una proastă. Oamenii cu bani nu sunt interesați să investească în teatru, în cultură, în general, pentru că n-au niciun avantaj. Sincer vorind, un teatru particular nu este o afacere, pentru că nu scoți bani, n-ai un profit.

Teoria conspirației în cultură

- Care ar fi diferențele dintre teatrul de stat și cel particular?

- Teatrul de stat are deja infrastructura, are trupa - cu problemele de care vorbeam - și, prin lege, are salariile angajaților si utilitățile asigurate. Plus un buget pentru producție, mai mare sau mai mic, în funcție de relația managerilor cu autoritățile. Sunt cazuri în care teatrele primesc foarte mulți bani, dar tot nu merg bine. Așadar, cele de stat au toate aceste avantaje. Teatrele particulare sunt pe cont propriu din toate punctele de vedere.

- Educația și cultura, încotro?

- Teatrul ține de cultură, dar sub el ar trebui să mai fie o cărămidă - învățământul, educația. E limpede că e nevoie de un anumit grad de educație ca să vii la teatru. Or, învățământul românesc e la pământ și trage în jos tot ce ține de cultură. Se vorbește foarte puțin despre cultură la nivel național. Și în mediul politic, și în orice fel de mediu, cultura a devenit o nișă. Nu există pe agenda publică. Învățământul există pe această agendă pentru că este mult mai multă lume implicată: copii, părinți, profesori. Dar, după cum se vede, profesori buni sunt din ce în ce mai puțini...

- Cultura nu este susținută suficient, e limpede. Credeți că există un interes anume? Mai precis, are politicul interesul ca românii să fie cât mai puțin educați, pentru a fi manipulați mai ușor, sau, pur și simplu, se întâmplă acest lucru din ignoranță?

- Există tipul acesta de teorie a conspirației. Este evident că o populație incultă sau cu un nivel scăzut de cultură și de educație e mai ușor de manipulat și de ținut în frâu. Dar nu știu dacă este un interes ocult din acest punct de vedere. Cert e, însă, că, dacă trăiești în 2017, e obligatoriu să ai un sistem de educație cât mai performant. Atunci, implicit, și nivelul culturii ar fi mai ridicat. Dacă factorul politic nu gândește și nu stabilește și un cadru legislativ în sfera aceasta, nu se va întâmpla absolut nimic. Lucrurile vor merge din rău, în mai rău. E ca un avion care e în picaj și care, la un moment dat, va da cu botul de pământ! Asta simt acum, în România, în legătură cu Educația și Cultura. Trebuie să se înțeleagă un lucru simplu: în 2017, și Cultura, și Educația au nevoie de bani. Nu poți face cultură ca pe vremea lui Aristotel. E nevoie de investiții, atât în infrastructură, cât și în factorul uman. Înveți, până la urmă, de la niște oameni care, dacă nu sunt bine plătiți, se duc spre alte domenii mai ofertante financiar. Oricum, la noi e o lipsă de resursă umană enormă, atât în Cultură, cât și în Educație. Mai precis, în teatre și în învățământ.

- Există multe exemple de oameni proveniți din domeniul culturii sau al educației care s-au implicat în politică, ajungând să dețină funcții, să conducă ministere. N-au realizat, însă, mare brânză...

- Un singur om nu poate schimba foarte mult într-un sistem politic atât de ciudat, cum este cel românesc. Este înghițit de aparatul politic. Dar nu cred că ar trebui să fie neapărat treaba unui singur parlamentar sau a unui singur ministru. Ar trebui construită o politică națională, o politică guvernamentală în domeniul educației și al culturii.

- Are România actori tineri buni?

- Are. Dar ei nu sunt rodul unui sistem, ci niște întâmplări. E la fel ca în învățământ: ne lăudăm cu olimpicii care câștigă premii în străinătate, doar că ei sunt, la fel, niște întâmplări fericite. Niște vârfuri se nasc oricum, media însă lasă de dorit... Revenind, da, avem actori buni, tineri. Diferența, în comparație cu actorii deja consacrați, e că cei tineri n-au atât de multă notorietate. Și, atunci, se naște întrebarea: Vai, cine vine după actorii-monștrii sacri? Acei monștrii sacri n-au devenit însă atât de cunoscuți doar grație prestațiilor de pe scenele teatrelor, ci și datorită aparițiilor la televizor. Notorietatea o dă televiziunea. Puțini dintre actorii tineri buni au însă șansa să apară și pe micul ecran.

Actoria e o meserie în care depinzi foarte mult de noroc. Omenii trebuie să-și urmeze visele, dar s-o facă pragmatic, nu să se arunce cu capul înainte. Riscă să se lovească de zid și să nu se mai ridice niciodată”, Claudiu Goga, regizor

În tot timpul scurs după ’90, n-am reușit să facem o autostradă Constanța-Arad. Și nu răspunde nimeni pentru asta... Dacă umbli prin Europa, îți dai seama că n-avem ce să căutăm în UE. Iar în NATO suntem doar grație poziției geografice, și nu datorită meritelor noastre”, Claudiu Goga, regizor

Clasa politică românească e în faliment. Un faliment total, de la dreapta la stânga. În momentul de față, nu există nicio speranță, de la niciun partid”, Claudiu Goga, regizor

 „La ora aceasta, România, în orice domeniu, pornind de la Sport și oprindu-ne la Cultură, nu are identitate națională”

 „Există - în Uniunea Europeană - o tendință de uniformizare a valorilor intelectuale, de comunizare, de ștergere, cumva, a identităților naționale. Reușim să ne apărăm identitatea sau ne aliniem cu ochii închiși politicilor impuse de Occident?”. Întrebarea nu l-a surprins pe Claudiu Goga: „Există o tendință de uniformizare care nu ne face bine. Dincolo de avantajele reale de a fi în Uniunea Europeană sunt și dezavantaje. Și nici nu știu dacă dezavantajele acestea sunt neapărat dictate din afară. Cred că obediența și prostia politicienilor noștri fac ca aceste dezavantaje să fie mai vizibile. La ora aceasta, România, în orice domeniu, pornind de la Sport și oprindu-ne la Cultură, nu are identitate națională în Uniunea Europeană. Bine, dacă ne uităm în istorie, nu știu dacă am avut vreun moment în care chiar am contat pe scena europeană. Din păcate, discuția nu e pe agenda publică și, atâta timp cât nu e, nu văd cum ar putea fi rezolvată”.

Plagiatele, o infracțiune ușor de dovedit

Ce crede regizorul Claudiu Goga despre moda tezelor de doctorat plagiate? „Plagiatul e o infracțiune, o infracțiune ușor de dovedit. Faptul că se tot tărăgănează rezolvările în cazurile figurilor publice denotă faptul că sunt protejate anumite interese, anumite personaje. Unele sunt ajutate să rămână în funcții, altele să „cadă” din funcții. Este o luptă între două tabere rivale”, susține Goga.

Cum se naște o piesă de teatru reușită

Cum își alege regizorul Claudiu Goga textele? „Întotdeauna am crezut că trebuie să fac teatru pentru public, în primul rând. Dar nu în sensul comercial, ci în sensul ca oamenii să vină, să vadă piesa și să se emoționeze. Când zic emoție, poate fi vorba atât de râs, cât și de plâns. Apoi, la final, spectatorul ar trebui să-și pună niște întrebări...Bine, dacă piesa e reușită... În plus, locul în care montezi contează mult, trupa de actori, la fel. Nu poți monta orice, oriunde. Trebuie să ai și publicul potrivit. Una montezi la București, alta în provincie. Degeaba ai, ca regizor, un text foarte bun, dacă n-ai un scenograf la același nivel, dacă n-ai bugetul necesar, dacă n-ai artiști valoroși...”, consideră Claudiu Goga.

 „Ca și în film, la teatru înțelege fiecare cât poate”

Ce oameni vin la teatru în ziua de astăzi? Înțelege toată lumea din sală subtilitățile, mesajele, temele de reflecție? Regizorul Claudiu Goga: „Eu construiesc spectacolele pornind de la o poveste, aceasta este cărămida de bază. Oricine a citit o carte, două, trei va înțelege povestea. Dacă omul din sală se și emoționează, consider că este un spectator câștigat. Peste acest nivel, poți să pui altfel de cărămizi, din ce în ce mai sofisticate din punct de vedere intelectual. Astfel, fiecare spectator - în funcție de nivelul lui de cultură, de inteligență, de experiență teatrală - va înțelege mai mult. Ca și în film, la teatru înțelege fiecare cât poate. Deci, important este ca oamenii să priceapă povestea. Lucrurile rafinate, fine, artistice sunt bonusuri. În fine, publicul se educă mergând la teatru, ajungând, la un moment dat, să înțeleagă mult mai mult decât povestea”.

Diferența dintre tinerii sub 30 de ani și cei de peste 40

Este implicat suficient tânărul intelectual în viața cetății? Claudiu Goga e prompt: „Oamenii foarte tineri, până-n 30 de ani, nu sunt interesați de ce se întâmplă în politica românească. Nu sunt interesați nici măcar de aspectele sociale. Totuși, aceștia au o toleranță mică la abuzuri, chiar foarte mică. Ceea ce e benefic. Ei pot să mai schimbe ceva, atunci când vor fi în măsură să ia decizii. Oamenii de peste 40 de ani, însă, sunt toleranți la abuz, pe ideea că oricum nu mai pot schimba nimic, că sistemul este mai puternic. E adevărat că, la această vârstă, oamenii au familii, au grija zilei de mâine, trebuie să facă ghiozdanul copilului...”.

Demnitatea și compromisul. Marea păcăleală

Ce înseamnă demnitatea? Claudiu Goga: „A fi demn înseamnă a avea niște valori în care să crezi și pentru care să lupți. Să nu te lași călcat în picioare. Nici măcar să nu faci compromisuri, pentru că aici e marea păcăleală: micul compromis, care inițial pare inofensiv, acceptabil, sfârșește prin a deveni marele compromis. Să nu taci, să nu accepți abuzul, corupția, e, până la urmă, o chestiune care ține de cultura unui popor. Or, la noi, perioada comunistă a pus capac demnității. Să nu mai zic ce-a urmat după comunism... Acum, la noi, oamenii sunt foarte dispuși la compromisuri. N-au curaj să se împotrivească abuzurilor, să reclame, să lupte. Preferă să tacă și să-și vadă de treabă. Iar asta n-o să ducă niciodată societatea mai departe”.

Democrație și haos: 1989

Am știut să folosim libertatea după 1989? Claudiu Goga e sceptic: „Din păcate s-a confundat democrația cu haosul. Democrația înseamnă respectarea legilor, a procedurilor... N-avem această cultură și, din păcate, elita politică a fost prima care a încălcat și legile scrise, și legile morale. Bine, cred că am folosit un cuvânt prea mare - elita politică... Oricum, oamenii de calitate care au intrat în politică după Revoluție n-au făcut față tăvălugului și, încet-încet, s-au retras. Asta lipsește acum partidelor: resursa umană de calitate”.

Studenții și tragedia societății românești

Care este portretul studentului român? Regizorul Claudiu Goga ne-a oferit nu o caracterizare, ci o analiză: „Majoritatea studenților sunt nemulțumiți și de profesorii lor, și de ceea ce le oferă școala. Pare a fi o schismă între ceea ce-și doresc și ceea ce le oferă sistemul de învățământ. Vorbesc aici de studenți la diferite facultăți - la Teatru, la Arhitectură, la Medicină, la Drept. Bănuiesc că au dreptate din anumite puncte de vedere... Mi se pare grav faptul că toți cei pe care-i cunosc sunt hotărâți să termine facultatea și să plece din țară. Va fi o pierdere uriașă pentru noi. Dacă oamenii instruiți pleacă, e foarte grav. Sunt formați pe banii statului, apoi, când ar trebui să fie exploatat ce-au învățat în folosul nostru, nu se mai întâmplă. Mai mult, beneficiază alții de reflexele lor profesionale. Asta este tragedia societății românești! Și nici nu văd cum s-ar putea opri. Este vorba, iar, de o decizie politică”.   

 „Intelectualul român trăiește la periferia societății”

Sunt respectați profesorii în România? „Atâta timp cât sunt prost plătiți, așadar nu sunt respectați de stat, e evident că nu sunt respectați nici de societate. Dacă la televizor vezi doar scandal, can-can și lume submediocră, e foarte greu ca oamenii simpli să respecte un profesor, un doctor... Din păcate, intelectualul român trăiește la periferia societății”, opinează Claudiu Goga.

Cititul, spălatul pe dinți și semințele scuipate în autobuz

Se mai citește în România? Regizorul Claudiu Goga a punctat: „Asta e deja o întrebare subtilă - dacă mă gândesc că un studiu din anii trecuți scotea în evidență faptul că România e codașă în Europa la spălatul pe dinți! Ce să mai vorbim de cărți... Întâi ar trebui să învățăm să ne spălăm pe dinți, să nu scuipăm pe stradă, să nu mâncăm semințe în autobuz... Abia apoi să ne punem problema cine mai citește în România. Nu vreau să generalizez, pentru că sunt și oameni de foarte mare calitate, de toate vârstele și în toate domeniile... E păcat însă că nu ajung să-și impună valorile lor, să conducă ei societatea”.

4.000 de actori șomeri există în România

Actoria e o meserie în care depinzi foarte mult de noroc. Omenii trebuie să-și urmeze visele, dar s-o facă pragmatic, nu să se arunce cu capul înainte. Riscă să se lovească de zid și să nu se mai ridice niciodată”, Claudiu Goga, regizor

În tot timpul scurs după ’90, n-am reușit să facem o autostradă Constanța-Arad. Și nu răspunde nimeni pentru asta... Dacă umbli prin Europa, îți dai seama că n-avem ce să căutăm în UE. Iar în NATO suntem doar grație poziției geografice, și nu datorită meritelor noastre”, Claudiu Goga, regizor

Clasa politică românească e în faliment. Un faliment total, de la dreapta la stânga. În momentul de față, nu există nicio speranță, de la niciun partid”, Claudiu Goga, regizor