La sfârşitul săptămânii trecute, am fost la mare. Imi place să văd Vama Veche aproape pustie, cu obloanele de la toate prăvăliile trase şi hotelurile sau hostelurile goale, doar cu câţiva oameni plimbându-se pe plajă şi o singură cafenea deschisă.

Aici simt că a venit cu adevărat toamna, nu pe aleile pline de frunze galbene ale parcurilor şi nici pe Valea Oltului, sau Valea Prahovei, unde, pe versanţi, aşezate în amfiteatru, pădurile îşi etalează culorile de o frumuseţe incredibilă. Aici, la Vamă, simt eu că vine toamna, poate nu numai datorită culorilor ei minunate, ci şi datorită contrastului dintre zbuciumul verii, când era plin de oameni de toate vârstele şi muzica de toate felurile răsuna de peste tot toată noaptea şi liniştea de acum.

M-a surprins să-l văd pe un prieten pe terasa hotelului al cărui proprietar este, stând singur pe un scaun şi privind îngândurat la mare. Iniţial, am fost convins că, deşi hotelul este închis, stă şi el, ca şi mine, după o vară agitată, în care a trudit de s-a rupt, pentru că nu se găseşte personal, să simtă liniştit o gură de toamnă.

Nu! Era altceva. Altceva decât melancolia toamnei îl făcea să privească îngândurat spre mare. S-a bucurat când m-a văzut. Ştiindu-mi obiceiul cu Vama şi toamna, nu s-a mirat că sunt pe acolo. Apoi, a trecut direct la subiect: „Ce zici? Dau ăştia cu ceva în Marea Neagră?”. Mai întâi am crezut că se fac ceva lucrări, că se extinde plajea, că se mai face o alee pentru plimbare, că vara cea existentă este foarte aglomerată, că se mai construieşte încă o pistă de biciclete între Vamă şi 2 Mai. Nici vorbă.

Era îngrijorat foarte de ştirea pe care o auzise de câteva zile, cum că ruşii s-ar pregăti să dea cu o bombă nucleară în Marea Neagră. Şi, inevitabil, din acel moment, bucuria celor câteva ore de toamnă pe care le căutasem la malul mării, s-au transformat într-o dezbatere despre războiul de la graniţe: „Ce facem? Ne bagă ştia şi pe noi în război? Ce dracu’ să căutăm noi în războiul ăsta, care nu este al nostru şi din care nu avem nimic de câştigat. Am auzit că la Kogălniceanu este plin de militari. Că pe la Nădlac intră zilnic sute de tancuri. Că la Luna, la Câmpia Turzii, la fel, e plin de avioane şi militari.” Apoi a rostit cu îngrijorare, privind în sus, la cele trei etaje ale hotelului său, cu balcoanele camerelor orientate spre mare: „Ce ne-o mai aştepta”?

Chiar! Ce ne-o mai aştepta? Bună întrebare. De când au plecat ruşii, în 1956, nu a mai fost o aşa aglomerare de trupe străine pe teritoriul României. Şi-a dat tot prietenul meu răspunsul la întrebarea sa: „Am auzit, aşa se zvoneşte pe aici (şi a arătat cu capul către Mangalia, care se afla la capătul arcului de cerc descris de malul mării, unde alături de şantierul naval şi macaralele sale uriaşe, există şi o bază militară navală) că vom intra şi noi în război. Că NATO va ataca Rusia de aici, din România.” Găsise şi o explicaţie la această nebunie, după părerea mea: „Iohannnis vrea să ajungă secretar general NATO şi pentru asta este gata să transforme şi România, într-un poligon de încercare pe viu a armamentelor care mai de care mai sofisticate. Un fel de târg de arme, la care demonstraţiile au loc, aşa cum spuneam, pe viu şi în care mor oameni nevinovaţi.”

Am încercat să-i expun teoria mea. Cum că nu cred că se va întâmpla asta. Totuşi, pe teritoriul României nu se află decât 5.000 de militari străini, care, chiar înarmaţi cu tehnică extraterestră, nu ar avea nicio şansă în Ucraina în faţa ruşilor. Şi nu are cine să li se alăture. Că nu cred că există militar român gata să moară pentru Slava Ukraina. Şi nici pentru ca Iohannis şi ai lui să-şi arate până la capăt slugărnicia. Cum naiba din puzderia de generali pe care o avem în dotare, niciunul nu pricepe tactica ruşilor. Care este aceeaşi, de la Napoleon încoace. Generalul Iarnă. Şi-au întărit poziţiile de apărare a teritoriilor ocupate, le-au făcut ucrainenilor praf infrastructura energetică şi acum îi aşteaptă să moară de frig. Occidentul le poate da arme dintre cele mai sofisticate, ceea ce se şi întâmplă, dar gaz şi curent, nu, pentru că nu au nici ei. Mai mult, Occidentul aştepta ceva electricitate din Ucraina, care acum nici ea nu are de unde să le mai dea.

Prietenul meu părea convins de argumentele mele. Şi pentru că eram numai noi doi, mi-am dat şi eu cu părerea, liniştit că dacă spun o prostie, nu ne aude nimeni. Iat-o! Şi dacă trupele astea, puţin numeroase totuşi, să nu fie pregătite pentru Ucraina, ci pentru România? Nu cumva România 2022, poate deveni o Cehoslovacia 1968? Că Werner şi camarila au ajuns atât de populari, încât sondajele adevărate îi dau că nu mai apucă sfârşitul mandatului. Vine iarna şi în România, deşi acum, la sfârşit de octombrie, temperatura este la prânz aproape ca vara. Vine iarna într-o Românie spoliată, cu facturi mult mai mari decât veniturile oamenilor de rând. Şi atunci, cred că nu vom mai sta pe reţelele de socializare, că nu e curent, şi nici în case, că e mai cald afară. Şi atunci să-l văd pe Werner pe unde se mai duce la golf. După părerea mea, prosteala din ’89, cum că dacă nu era KGB-ul nu se întâmpla nimic, nu mai ţine. Dacă nu erau frigul, foamea, disperarea că nu există nicio perspectivă şi acele coloane imense de oameni, pe stradă ar fi fost doar Iliescu, Militaru. Aşa că nu cumva aglomerarea asta de bocanci, să nu fie pentru noi, să nu deviem de la nobilele idealuri de a ne lăsa călcaţi în picioare pentru profitul altora şi să spunem STOP Jafului! Ce-au mai privit bunicii noştri printre ulucile gardului, să vină americanii să ne salveze. Uite că acum sunt aici. Cât despre atomica aia, de care se uita el în larg după ea, cred că se uita degeaba. Putin, cu tot comportamentul lui de pitic complexat (condus avionul supersonic, intrat în cuşca panterei, s-a luptat pe tatami cu elevii unei şcoli de arte marţiale, are o soţie sau amantă, ce-o fi ea,  tânără, frumoasă şi celebră) nu cred să fie totuşi sinucigaş. Este conştient de răspunsul pe care îl va primi şi că se va alege praful de tot.

Privind către mare, prietenul meu a devenit şi mai îngândurat, ascultându-mi pledoaria: „Dacă te aude cineva, o să spună să pleci la Moscova”!

Nu! Nu vreau să plec la Moscova. Aşa cum nu vreau să plec nici la Washington, sau la Bruxelles. Vreau să rămân aici. Ba, încă mai am şi pretenţia să mi se dea înapoi tot ce mi s-a jefuit.

După ce i-am spus asta, am băgat întâmplător de seamă că pe unul dintre pereţii recepţiei era un afiş, cu Sfinxul din Bucegi, peste care scria: „Suntem aici de la începutul lumii şi vom rămâne până la sfârşitul ei”!

Luându-şi ochii de la mare şi privind încă o dată către terasele de la camerele hotelului, prietenul meu a oftat din nou: „Am citit că la Bruxelles a avut loc o conferinţă pe tema dezinformării din timpul pandemiei. Arafat a ţinut o cuvântare în care s-a plâns că în România a funcţionat la greu dezinformarea despre pandemie şi asta l-a împiedicat să-şi facă treaba bine. Nu prea ne-am vaccinat. Crezi că se pregăteşte un nou lokdown, să rămânem iar singuri pe aici la vară? Am mai văzut şi o ştire a OMS, care spune că noul COVID s-a modificat din nou, e nasol, nu mai e aşa de blând. Ce dracu’ ne facem, că a doua oară dacă ne închide, ne termină de tot?”

Atunci, fără să vreau, mi-au venit în minte versurile poeziei-manifest a generaţiei noastre, a mea şi a prietenului meu, generaţia în blugi, „Pământul deocamdată” a lui Adrian Păunescu: „Între înger şi drac, / Trage omul sărac / Înhămat la pământ”.

La singura cafenea deschisă pe plajă, începuse să bubuie muzica, la fel ca vara. Iar vameioţii de toamnă stăteau la mese, cu câte o cafea sau un ceai în faţă şi priveau marea şi ziua minunată care se întindea peste ea.