Sursa: Arhiva EVZ De multe ori m-am întrebat dacă aş putea sau aş fi putut trăi fără Flaubert. Sau fără Tolstoi, Dostoievski, Bulgakov, Llosa, Faulkner, Joyce, Hemingway, Marquez. Fără îndoială că aş fi trăit. Este adevărat, viaţa nu ar fi fost la fel de intensă iar trecerea timpului nu ar fi generat la fel de multe căutări şi întrebări. Nu-mi imaginez însă cum aş fi putut trăi fără Calvino, Sabato, Yourcenar, Camus sau Kerouac. Ultimii doi au fost şi rămîn cardinali pentru mine.
Nu voi face în cele ce urmează vreo paralelă între ei chiar dacă au fost contemporani, pe cei doi despărţindu-i doar 9 ani, şi asta dintr-un motiv lesne de înţeles. Chiar dacă vorbim despre doi rebeli, unul franco-spaniol dar prin definiţie algerian iar celălalt american, perspectiva asupra lumii şi a vieţii a fost total diferită.
Ambii născuţi în familii catolice, ambii simpatizanţi ai filozofiei şi mişcărilor anarhiste, Camus şi Kerouac sînt scriitorii care mi-au amprentat cel mai puternic gîndirea despre viaţă. Ca o coincidenţă, ambii scriitori cu rădăcini franţuzeşti s-au stins la 47 de ani. Ambii au fost sportivi de mare talent, ambiţia lui Camus de a deveni fotbalist de performanţă fiind curmată de o tuberculoză.
Pe Camus trebuie să-l parcurgi cu fişă de lectură. Dat fiind backroundul său şi critica la existenţialism Camus este mult mai greu de descifrat decît iconul mişcării Beat. Camus este un reprezentat de seamă al marii culturi, cîştigător al Nobelului pentru literatură la 44 de ani – cel mai tînăr, din cîte ştiu – pe cînd Kerouac este părintele contraculturii, este un fel de Sfîntul Pavel al hipioţilor şi al activiştilor pentru drepturile civile. Camus, acest Pied Noir care a iubit ca pe nimic altceva Algeria, a rămas în neutralitate atunci cînd a izbucnit războiul franco-algerian. Kerouac nu a rămas niciodată neutru faţă de establishmentul american rasist, poliţienesc, abuziv şi prowar. Atunci cînd intri în densitatea
„Mitului” pleci de la premisa primordială a acestui gînditor fără pereche: nu există decât o problemă filozofică cu adevărat serioasă și aceasta este sinuciderea. Parcurgi mai apoi peste 100 de pagini încercînd să înţelegi dacă din perspectiva lui Camus viaţa merită sau nu trăită. Fiindcă la Camus există un clivaj insurmontabil între așteptările omului și realitatea obiectivă, iar în hăul căscat se află soarta tragică a omenirii condamnată să dea zi de zi piept cu deziluzia constantă şi absenţa speranței. În „Străinul” Camus ne dezvăluie absurdul ca pe un destin. Întruchiparea absurdului, egoistul, asocialul şi emoţional infirmul Mersault îşi duce traiul său meschin în mijlocul unei societăţi aşezate şi nu solitar, aşa cum ar fi conform cu firea sa. Iar acea societate şi rînduielile ei, sau tocmai de aceea societatea îl judecă şi îl exclude cu mult înainte de a comite crima care îl condamnă la moarte.
La Kerouac fiecare pagină din „On the Road” este o cruce. Aşa cum o spune însuşi autorul, călătoria este una în care doi prieteni catolici merg în căutarea lui Dumnezeu. În fapt, fiecare căutare este libertatea însăşi iar fiecare frază este un apel la Judecata de Apoi.
Sînt mai bine de 35 de ani de cînd mă întorc şi la Camus – mai rar – şi de foarte multe ori la Kerouac. De ce? Fiindcă de fiecare dată cînd deschid „Pe drum” trăiesc senzaţia că ceva mi se aşează în cortexul cerebral şi mă cheamă înapoi. Am citit şi recitit „Pe drum” mai bine de 10 ori. Fără fişă de lectură. Din ziua aceea de toamnă, din 1985, cînd domnişoara Popescu, profesoara mea de limba română mi l-a dat să citesc versiunea îndosariată. Circula în samizdat fiindcă Kerouac nu fusese tradus în limba română. Iar călătoria lui şi a lui Dean (Neal Cassady) este cea mai frumoasă din cîte am trăit. Fiindcă citind-o şi recitind-o am ajuns să o trăiesc.
Recomandările noastre
