În ajunul primei sale vizite prezidențiale în străinătate, în iunie anul trecut, Joe Biden a publicat în "Washington Post" un articol intitulat "Vizita mea în Europa se referă la unirea de către America a democrațiilor lumii".
Iar în program figurau o întâlnire cu Boris Johnson, un fel de reiterare a acelei legături foarte speciale cu Marea Britanie, participarea la reuniunea G-7 (unde, în afară de Statele Unite și cele mari ţări din Europa, se află Canada și Japonia), apoi un Summit NATO și discuții cu președinta Comisiei Europene, germana Ursula von der Leyen.
Săptămâna aceasta, Biden revine în Europa și într-un moment în care continentul este scena unui război pe flancul său estic, Ucraina. Președintele american se întâlnește din nou cu aliații din NATO, al căror simţ de unitate în actuala criză cu Rusia datorează mult vizitei din 2021, tot cu G-7 și UE, participând la un Consiliu European, dar la final, evident, nu este prevăzută o întâlnire cu omologul rus, așa cum s-a întâmplat în luna iunie a anului trecut. Dealtfel, deși nu este imposibil, este greu de înțeles cum vor sta din nou Biden și Vladimir Putin împreună după ce trupele ruse au invadat Ucraina și președintele american l-a calificat pe stăpânul de la Kremlin drept "criminal de război", acesta având nostalgia puterii Uniunii Sovietice, dispărute în 1991.
Planul lui Joe Biden
Mult mai atent la păstrarea alianțelor tradiționale ale Statelor Unite decât a fost Donald Trump, Biden, din cauza evenimentelor din Ucraina, pare să se fi reorientat și asupra Europei, mai degrabă decât asupra Indo-Pacificului, ceea ce contravine nu numai politicii predecesorului său, ci şi celei a lui Barack Obama însuși, ală cărui vicepreședinte a fost timp de opt ani. Dar dacă ne uităm bine la aşa-numitul câmp democratic pe care America lui Biden vrea să-l unească și să-l conducă, polul european este esențial - de remarcat, doar, că în votul din Adunarea Generală a Națiunilor Unite care a condamnat intervenția rusă în Ucraina, din cele 141 de ţări care l-au arătat cu degetul pe Putin, cel mai coerent bloc a fost cel european (aproape unanim), căruia i s-au adăugat Oceania, cea mai mare parte a Americilor, mare parte din Asia de Sud-Est și tandemul Japonia-Coreea de Sud.
Sursa: Palinchak | Dreamstime.com
Dacă înțelegem această ciocnire între Occident și Rusia, oricât de periculoasă ar fi ea, ca fiind secundară faţă de o viitoare confruntare între Statele Unite și China pentru supremația mondială, și dacă, de asemenea, aceasta este și gândirea lui Biden, atunci vizita în Europa are un dublu obiectiv: să transmită Rusiei un mesaj de unitate transatlantică, pe care o simte deja sub forma sancțiunilor economice, și să arate Chinei că există un bloc unit care la ora H va fi alături de America în cazul în care Washingtonul și Beijingul se vor confrunta. Statele Unite știu că pot adăuga în mod clar Japonia și Australia acestui bloc transatlantic, dar vor fi rămas cu unele îndoieli cu privire la alte țări. De exemplu, dintre sutele de țări invitate la Summit-ul Democrației, organizat la Washington în luna decembrie, câteva au făcut excepţie de la condamnarea Rusiei, în special a India, Pakistanul și Africa de Sud, care s-au abţinut.
Acum câteva zile, prin videoconferință, Biden a discutat cu Xi Jinping despre criza globală generată de războiul din Ucraina și semnul inițial cu mâna, care indica simpatie între președinții american și chinez sugerează că rivalitatea nu împiedică respectul reciproc. Dar să nu avem nicio îndoială: relația dintre Washington și Beijing, deja plină de tensiuni, de la disputa comercială până la statutul Taiwanului, va fi serios condiționată de modul în care China va reacţiona faţă de criza ucraineană.
Un rol de mediator jucat de Xi îl va obliga pe Biden să rămână precaut, chiar dacă își dă seama că poziția Chinei ca mare putere va fi consolidată; dar dacă Xi va alege să-l ajute pe Putin, nu militar, ci ajutându-l să minimizeze impactul sancțiunilor occidentale, atunci putem fi siguri că un astfel de efort de a reuni democrațiile în jurul Americii va avea un destinatar strategic și opțiuni pentru partenerii, mai ales cei europeni, vor fi foarte grele, întrucât apartenența la blocul american, așa cum a fost cazul în perioada războiului rece cu sovieticii, nu se va limita la o creștere a bugetului apărării.