Evenimentul Zilei > EVZ Special > INTERVIURI CU SCRIITORI. Florin Iaru, poet: „Nici n-am ce căuta în manualul de literatură”
INTERVIURI CU SCRIITORI. Florin Iaru, poet: „Nici n-am ce căuta în manualul de literatură”

INTERVIURI CU SCRIITORI. Florin Iaru, poet: „Nici n-am ce căuta în manualul de literatură”

Ne întâlnim într-o casă veche și nelocuită din Centru. Toți am mai fost pe acolo. Florin și cu mine am debutat pe aceeași pagină, cu peste 50 de ani în urmă, în „Arici pogonici”, Marele fotograf Dinu Lazăr i-a pus lui Florin Iaru aparatul în mână. Mai tânăr ca noi cu peste 40 de ani, Alex, cel care realizează înregistrarea video, elev clasa XI-a, se uită uluit la Florin Iaru. Parcă nu-I vine să creadă că este cel din manualul de literatură.

Evz: Ce mai ții minte din liceu?
Florin Iaru:
Sunt printre fericiţii puştani care au apucat august 1968, invazia din Cehoslovacia, discursul lui Ceaușescu, gloria României. Mândria aia (antisovietică) mi-a dat şi mie iluzia că o să mă bucur de libertate, că, la noi, socialismul cu faţă umană o să-nvingă. Aşa am intrat la liceu (la Neculce), în ’69, cre zând că tot ce zboară se mănâncă. Nici nu mi-a fost prea greu să cânt, în autobuz, pe când mă-ntorceam de la muncă patriotică, „Foaie verde barabulă/Noi muncim și luăm o pâine”. Eram vreo şapte. Ne-a turnat proful de română, Moldovanu. S-a lăsat cu exmatriculare vreo două săptămâni. Peste un an, cine era adus în faţa activului de partid (directorul şi secretarul)? Eu. Da’ tot nu singur. Aveam un coleg zurliu, Virgil Zbăganu (poate îl ții minte, în ’90 a vrut să reînființeze Partidul Comunist – pe baze noi – și a murit în condiții suspecte). Împreună am spus că UTC-ul e cam bullshit – ei, nici chiar aşa, da’ oricum, am zis ceva de rău. Se uita activu’ la noi înmărmurit. „De unde aţi auzit voi prostiile astea? (Hm, nu-s sigur dacă n-au spus „provocări”, da’ nu ţin minte.) Și le dăm lovitura de graţie: din filmul „Z” de Costa Gavras, care tocmai rulase. Au tuşit încurcaţi şi au lăsat-o mai moale.

Oricum, ca să înţelegi, liceului i se spunea Bastilia. O dată, ne-au tuns la zero. Ne era o ruşine de fete, mamă, mamă. Dar părul creşte şi timpul trece.

Mai departe?
Am dat la facultate.

Care facultate?
Ei, aici era aici. Maică-mea voia la medicină. Eu ezitam între Arte plastice şi Filologie. Hotărâtoare a fost concurenţa. La Medicină erau puhoi, la Arte, ce să mai vorbim, la Litere, numai opt pe-un loc. Stai, că n-am intrat, deși am intrat. Îmi dă o prietenă un telefon, în ziua rezultatelor. „Florin, am săți dau o veste rea.” M-am îngălbenit. „Te-am căutat pe listă. Nu ești.” „Nu?” – am șoptit eu, sfârșit. „Nu e niciun Iaru.” Am râs. Păi, pe mine nu mă cheamă Iaru, ci Râpă. Doina Doru, că ea era vestitoarea, a rămas cu gura căscată. „Cum, Râpă?” „Iacaşa!” şi-am intrat. Cam pe la mijloc. Prima intrase Denisa Comănescu, de care aveam să mă îndrăgostesc peste un an.

De ce nu mai devreme?
Păi, urma să fac armata. Și am făcut-o la Pleniţa, împreună cu Traian T. Coşovei, Alexandru Muşina, Vlad Nistor, Costin Tuchilă şi pierdutul Dan Arsenie. Închipuieți, filologi ochelariști, firavi, palizi, printre IEFS-iști tari ca fierul și mânioși ca oțelul. Țin minte că ne-a prins un caporal discutând filosofie la tinetă. Domne, am spălat tineta aia de ne-a mutat nasul…

De la „Junimea” lui Ovidiu Crohmălniceanu la „Cenaclul de luni”

Frecventam cenaclul „Junimea”, al lui Crohmălniceanu, da’ nu eram mulțumiți. Crohul avea aplecare spre proză, nu prea era pe gustul nostru. Când am ajuns în anul trei, aveam deja o gașcă în toată puterea cuvântului, îl frecventam pe Nichita. Deja eram o forță, voiam un cenaclu. Există mai multe relatări despre crearea „Cenaclului de luni”, da’ eu cred că a mea e cea corectă. Radu Călin Cristea a căutat, a căutat, nimeni n-a vrut să se bage, așa că de la decanat l-au trimis pe Nicolae Manolescu, la muncă patriotică. Și de-acolo a ieșit generația mea. Dar orice lucru care are un început are și un sfârșit. Sfârșitul a fost repartiția. Pe vremea aia, era musai să faci trei ani „în producție”, unde te cerea țara. Mi-am petrecut trei ani din viață, vecin de balcon cu Combinatul siderurgic. După care Ceaușescu a dat o lege prin care ne lega de pământ, adică urma să ne schimbe buletinele, iar eu am fugit de-am rupt pământul. Deh, sunt și am să mor bucureștean.

„Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Și șapte mii de lei, bani, domnule!“

Mai erai poet?
Ehei, cu poezia e altă poveste. Pe vremea aia, la sfârşitul deceniului opt, editurile făceau concursuri de debut în poezie. Coşovei, Cărtărescu, Stratan, Vişniec debutaseră, eu, nu. Ajunsesem de râsul curcilor. Am avut noroc, că nu treceam de jurii ferit-a sfântul! Am avut noroc cu Mircea Sântimbreanu, căruia i-a plăcut și m-a publicat pe barba lui. Zic eu că n-a greşit prea tare, anul următor luând premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Și şapte mii de lei, bani, domnule! Eram şomer, aveam 28 de ani, am trăit patru luni cu banii ăia. Noroc că mă apucasem de fotografie şi, cu o nuntă, cu un botez, îmi rotunjeam sau suplineam veniturile. Dar de la volumul ăla a venit al doilea şi – gata – eram poet publicat şi în viaţă.

Cum te-ai angajat la editură?
Dar să ştii că banii nu ajungeau. Am suplinit eu juma’ de an, pe la Bulbucata, numai că în 1982 m-am mutat la Obor, mă căsătorisem, aveam un copil, trebuia să câştig ceva sigur. În învăţământ, ca supli nitor, nu era nicio scofală. Aşa că, într-o zi, un unchi mi-a propus să mă angajez la o ţesătorie, încărcător-descărcător (cam ce a făcut, mulţi ani, Gheorghe Iova). Da, numai că, pe atunci, ca că muncești sub calificare, trebuia să renunți la studii. Îți dădeau dispensă de la Minister. Zis şi făcut. Ministerul era pe „Nuferilor”, actuala „Berthelot”. Era coadă mare şi toată viaţa urâsem cozile. Aşa că am trecut pe la editura Cartea Românească. În fundul curţii era o librărie. Iar în librărie jucau table de mama focului Florin Georgescu, şeful, şi Mircea Nedelciu. Când m-a văzut, Mircea m-a luat la-ntrebări. Ce carte vreau, ce caut şi, din vorbă-n vorbă, am aflat că gestionarul tocmai dăduse o gaură de 40.000 de lei. „Nu vrei să vii tu?” Am vrut. Aşa am stat sub pământ şase ani, cărând cărţi cu cârca şi făcând afaceri cu plasatorii de cărţi. Se dusese vestea că la librărie e cea mai mare concentrare de talente. Venise Dan Stanciu, apoi, la scurt timp, Călin Angelescu, poet. Eram, ca în facultate, o gaşcă veselă şi cârtitoare.

„Aer cu diamante”

La un moment dat ai intrat în istoria literaturii. Cum?
Tot în perioada aia, începuse să îşi câştige gloria cartea pe care o scosesem, împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T Coşovei, Ion Stratan şi Tudor Jebeleanu, „Aer cu diamante”. Povestea ei e una misterioasă. Aveam, prin 1981, conştiinţa că suntem o generaţie. Cei mai buni. Şi trebuia să demonstrăm că ăştia buni sunt şi prieteni. De altfel, dacă va rămâne ceva după noi, prietenia va fi cea mai importantă. Ei bine, ne-am strâns, am pus textele cap la cap – textele care aveau să mute munții și să umbrească soarele. Ne-am dus la o editură specială, destinată veleitarilor, care-și plăteau volumele pentru a fi publicate. Cum cenzura nu-i băga în seamă pe grafomani, nu ne-a băgat în seamă nici pe noi. Am făcut cartea aşa cum am vrut, iar Tudor Jebeleanu e tatăl ei grafic. Ce vuiet a fost. Toată lumea se zburlea la nou: „Ce-aţi vrut, bă, să demonstraţi cu asta?” Dar ce am vrut – am făcut. Nu mai spun că mămicile tutu ror poeţilor au băgat bani, că pârliţii naveau. După noi, a venit, ca la foc automat, o altă antologie de autor „Cinci”, cu Romulus Bucur, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Muşina şi Matei Vişniec.


Poetul arată mai bine decât reporterul nostru deși sunt de aceeași vârstă

„Să trăiești, Nașule!”

Au fost și zile mai grele?
Am făcut istorie, nene. După aia, s-a înăsprit cenzura, săraca Passionaria Stoicescu nu a mai cunoscut bucuria unor astfel de cărţi… Iar noi ne credeam nemuritori. Aşa am intrat în mediul scriitoricesc şi, deşi partidul închisese portiţa de intrare în Uniunea Scriitorilor, confraţii mai vârstnici şi mai înţelepţi nu m-au privit de sus.

Cine v-a încurajat?
Uite, demult tare, prin ’79, înainte să fi publicat vreun rând, Laurenţiu Ulici a invitat toată generaţia mea la primul Colocviu naţional de poezie. S-au auzit cuvinte tari acolo. Când să urce la tribună, Ulici a renunţat la dreptul lui de a vorbi o jumătate de oră şi ne-a dat nouă cuvântul: câte o poezie de fiecare. Eram din Iaşi, din Cluj, din Timişoara, ce mai, toată generaţia. După recital, îmbătaţi de triumf, i-am cântat în cor: „Să trăieşti, Naşule!” Dar naşul nostru a fost, până la urmă, Nicolae Manolescu.

Așa ai ajuns în manuale…
Pe mine mă cam deprimă faptul că sunt în manuale. Niciodată nu m-am gândit să fiu un „clasic în viaţă”. De altfel, nici n-am ce căuta în manuale. Poezia mea, a noastră se bazează pe istoria poeziei româneşti şi universale. E imposibil de înţeles fără asta. Nici nu mă miră cât mă urăsc elevii.

La un moment dat ai avut necazuri…
1984 a fost un an ciudat. Îmi apăruse volumul „La cea mai înaltă ficţiune” şi aveam gata unul nou: „Înnebunesc şi-mi pare rău”. Din nefericire, atunci începuse războiul pe viaţă şi pe moarte dintre Eugen Barbu şi Nicolae Manolescu. Barbu avea totul: revistă, bani, uşi deschise la partid. Nichi, ioc. Şi unde nu ne ia Barbu la frecuş, unde nu demonstrează că suntem netalentaţi, duşmănoşi, nebuni, anti-români, cos mopoliţi, ca să demonstreze ce nulităţi promova Manolescu. Făcea spume la gură. Pe toţi ne-a nimicit. 16 săptămâni s-a ocupat de mine. Ei bine, deşi mi-au adus glorie, articolele din revista „Săptămâna” au însemnat dispariţia mea definitivă din presă. Nu mai aveam nicio intrare. Aşa că, târâş, grăpiş, m-am dus la Dulea, Mihai Dulea, tartorul Consiliului Culturii şi Educaţiei socialiste. Opt săptămâni am încercat să obţin o audienţă. Simţeam că mor – exact cum simte un pianist căruia-i închizi pianul. Până la urmă, am primit, în subsolul meu de gestionar, un mesaj de la Înălţimea Sa. Câtă vreme avea să conducă el, eu n-aveam să mai public nimic. Şi cu asta, basta.

Da’ vezi tu, n-a fost după el. Am intrat în lumea cea nouă fără complexe, mi-am publicat cartea şi miam trăit viaţa aşa cum m-am priceput. Şi obişnuiesc şi acum să spun ce cred, să-mi bat joc de proşti, deşi Dulea supravieţuieşte în toţi încuiaţii care se dau de ceasul morţii, că nu mă dau pe brazdă.