Editura Evenimentul si Capital

INTERVIURI CU SCRIITORI. Florin Iaru, poet: „Nici n-am ce căuta în manualul de literatură” | VIDEO

14-04/dl020724-465x390
Autor: | | 12 Comentarii | 2582 Vizualizari

Ne întâlnim într-o casă veche și nelocuită din Centru. Toți am mai fost pe acolo. Florin și cu mine am debutat pe aceeași pagină, cu peste 50 de ani în urmă, în „Arici pogonici”, Marele fotograf Dinu Lazăr i-a pus lui Florin Iaru aparatul în mână. Mai tânăr ca noi cu peste 40 de ani, Alex, cel care realizează înregistrarea video, elev clasa XI-a, se uită uluit la Florin Iaru. Parcă nu-I vine să creadă că este cel din manualul de literatură.

Evz: Ce mai ții minte din liceu? Florin Iaru: Sunt printre fericiţii puştani care au apucat august 1968, invazia din Cehoslovacia, discursul lui Ceaușescu, gloria României. Mândria aia (antisovietică) mi-a dat şi mie iluzia că o să mă bucur de libertate, că, la noi, socialismul cu faţă umană o să-nvingă. Aşa am intrat la liceu (la Neculce), în ’69, cre zând că tot ce zboară se mănâncă. Nici nu mi-a fost prea greu să cânt, în autobuz, pe când mă-ntorceam de la muncă patriotică, „Foaie verde barabulă/Noi muncim și luăm o pâine”. Eram vreo şapte. Ne-a turnat proful de română, Moldovanu. S-a lăsat cu exmatriculare vreo două săptămâni. Peste un an, cine era adus în faţa activului de partid (directorul şi secretarul)? Eu. Da’ tot nu singur. Aveam un coleg zurliu, Virgil Zbăganu (poate îl ții minte, în ’90 a vrut să reînființeze Partidul Comunist – pe baze noi – și a murit în condiții suspecte). Împreună am spus că UTC-ul e cam bullshit – ei, nici chiar aşa, da’ oricum, am zis ceva de rău. Se uita activu’ la noi înmărmurit. „De unde aţi auzit voi prostiile astea? (Hm, nu-s sigur dacă n-au spus „provocări”, da’ nu ţin minte.) Și le dăm lovitura de graţie: din filmul „Z” de Costa Gavras, care tocmai rulase. Au tuşit încurcaţi şi au lăsat-o mai moale.

Oricum, ca să înţelegi, liceului i se spunea Bastilia. O dată, ne-au tuns la zero. Ne era o ruşine de fete, mamă, mamă. Dar părul creşte şi timpul trece.

Mai departe? Am dat la facultate. Care facultate? Ei, aici era aici. Maică-mea voia la medicină. Eu ezitam între Arte plastice şi Filologie. Hotărâtoare a fost concurenţa. La Medicină erau puhoi, la Arte, ce să mai vorbim, la Litere, numai opt pe-un loc. Stai, că n-am intrat, deși am intrat. Îmi dă o prietenă un telefon, în ziua rezultatelor. „Florin, am să-ți dau o veste rea.” M-am îngălbenit. „Te-am căutat pe listă. Nu ești.” „Nu?” – am șoptit eu, sfârșit. „Nu e niciun Iaru.” Am râs. Păi, pe mine nu mă cheamă Iaru, ci Râpă. Doina Doru, că ea era vestitoarea, a rămas cu gura căscată. „Cum, Râpă?” „Iacaşa!” şi-am intrat. Cam pe la mijloc. Prima intrase Denisa Comănescu, de care aveam să mă îndrăgostesc peste un an.

De ce nu mai devreme? Păi, urma să fac armata. Și am făcut-o la Pleniţa, împreună cu Traian T. Coşovei, Alexandru Muşina, Vlad Nistor, Costin Tuchilă şi pierdutul Dan Arsenie. Închipuie-ți, filologi ochelariști, firavi, palizi, printre IEFS-iști tari ca fierul și mânioși ca oțelul. Țin minte că ne-a prins un caporal discutând filosofie la tinetă. Domne, am spălat tineta aia de ne-a mutat nasul…

De la „Junimea” lui Ovidiu Crohmălniceanu la „Cenaclul de luni”

Frecventam cenaclul „Junimea”, al lui Crohmălniceanu, da’ nu eram mulțumiți. Crohul avea aplecare spre proză, nu prea era pe gustul nostru. Când am ajuns în anul trei, aveam deja o gașcă în toată puterea cuvântului, îl frecventam pe Nichita. Deja eram o forță, voiam un cenaclu. Există mai multe relatări despre crearea „Cenaclului de luni”, da’ eu cred că a mea e cea corectă. Radu Călin Cristea a căutat, a căutat, nimeni n-a vrut să se bage, așa că de la decanat l-au trimis pe Nicolae Manolescu, la muncă patriotică. Și de-acolo a ieșit generația mea. Dar orice lucru care are un început are și un sfârșit. Sfârșitul a fost repartiția. Pe vremea aia, era musai să faci trei ani „în producție”, unde te cerea țara. Mi-am petrecut trei ani din viață, vecin de balcon cu Combinatul siderurgic. După care Ceaușescu a dat o lege prin care ne lega de pământ, adică urma să ne schimbe buletinele, iar eu am fugit de-am rupt pământul. Deh, sunt și am să mor bucureștean.

„Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Și șapte mii de lei, bani, domnule!“

Mai erai poet? Ehei, cu poezia e altă poveste. Pe vremea aia, la sfârşitul deceniului opt, editurile făceau concursuri de debut în poezie. Coşovei, Cărtărescu, Stratan, Vişniec debutaseră, eu, nu. Ajunsesem de râsul curcilor. Am avut noroc, că nu treceam de jurii ferit-a sfântul! Am avut noroc cu Mircea Sântimbreanu, căruia i-a plăcut și m-a publicat pe barba lui. Zic eu că n-a greşit prea tare, anul următor luând premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Și şapte mii de lei, bani, domnule! Eram şomer, aveam 28 de ani, am trăit patru luni cu banii ăia. Noroc că mă apucasem de fotografie şi, cu o nuntă, cu un botez, îmi rotunjeam sau suplineam veniturile. Dar de la volumul ăla a venit al doilea şi – gata – eram poet publicat şi în viaţă.

Cum te-ai angajat la editură? Dar să ştii că banii nu ajungeau. Am suplinit eu juma’ de an, pe la Bulbucata, numai că în 1982 m-am mutat la Obor, mă căsătorisem, aveam un copil, trebuia să câştig ceva sigur. În învăţământ, ca supli nitor, nu era nicio scofală. Aşa că, într-o zi, un unchi mi-a propus să mă angajez la o ţesătorie, încărcător-descărcător (cam ce a făcut, mulţi ani, Gheorghe Iova). Da, numai că, pe atunci, ca că muncești sub calificare, trebuia să renunți la studii. Îți dădeau dispensă de la Minister. Zis şi făcut. Ministerul era pe „Nuferilor”, actuala „Berthelot”. Era coadă mare şi toată viaţa urâsem cozile. Aşa că am trecut pe la editura Cartea Românească. În fundul curţii era o librărie. Iar în librărie jucau table de mama focului Florin Georgescu, şeful, şi Mircea Nedelciu. Când m-a văzut, Mircea m-a luat la-ntrebări. Ce carte vreau, ce caut şi, din vorbă-n vorbă, am aflat că gestionarul tocmai dăduse o gaură de 40.000 de lei. „Nu vrei să vii tu?” Am vrut. Aşa am stat sub pământ şase ani, cărând cărţi cu cârca şi făcând afaceri cu plasatorii de cărţi. Se dusese vestea că la librărie e cea mai mare concentrare de talente. Venise Dan Stanciu, apoi, la scurt timp, Călin Angelescu, poet. Eram, ca în facultate, o gaşcă veselă şi cârtitoare.

„Aer cu diamante”

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI