Editura Evenimentul si Capital

Interviul e un simplu gen gazetăresc și nu un interogatoriu luat unui dușman al Poporului la NKVD

Autor: | | 8 Comentarii | 2818 Vizualizari

Interviul pe care i l-am luat lui Sebastian Ghiță s-a dovedit – după cum am mai scris și zis – o hîrtie de turnesol pentru presa noastră ajunsă la cel de a-l 28-lea an de postdecembrism și, prin urmare, deși adolescentă ca vîrstă, presupusă matură ca experiență profesională. Am urmărit zicerile despre acest interviu cu o detașare pe care n-aș fi avut-o dacă aș fi fost mai tînăr.

După cum spun celor care nu vor să mă asculte, cînd ajungi la 70 de ani, ca mine, cînd despre tine s-au scris atîtea neghiobii că, recitindu-le, nici tu nu mai știi ce ești- comunist, monarhist, de Dreapta sau de Stînga, de Apus sau de Răsărit, de Hăis sau de Cea, puțin îți mai pasă de o idioțenie în plus scrisă sau zisă.

Detașarea asta mi-a dat posibilitatea să deosebesc, în noianul de mustrări mai mult sau mai puțin ridicole (cetățeni care n-au luat în viața lor un interviu, nici măcar partenerului de act sexual, înainte de a împlini vorba aia, au găsit de cuviință să-mi dea lecții de gazetărie), și una care nu ține de reaua voință de tip TeFeList, ci de o prejudecată profesională: Cea potrivit căreia un interviu e un interogatoriu luat interlocutorului înainte de a-l pune în cătușe și a-l plimba prin fața camerelor de luat vederi.

Toate interviurile luate de mine- și nu sînt puține în cei 28 de ani de postdecembrism - au avut un singur scop:

Obținerea de știri senzaționale, cu notă definitorie de scopuri, de la un interlocutor venit la interviu ca să bată cîmpii în interes propriu.

Pentru deja cunoscuta mea exclamație de pe parcursul unui interviu -Iată o știre!- pun în joc mai multe trucuri despre care aș putea scrie un studiu:

Amabilitatea permanent zîmbitoare, menită să coboare garda interlocutorului, curiozitatea manifestă față de spusele sale și, mai ales, ceea ce Traian Băsescu, unul dintre cei mai spectaculoși interlocutori ai interviurilor mele postdecembriste, numește Apucătura buldogului, înțelegînd prin asta că, o dată ce-am auzit rostită în direct o informație cu note de scoop, nu-l mai las pe cel din fața mea pînă nu-mi spune mai multe amănunte.

De cînd iau interviuri în direct pe tv m-am confruntat cu aceeași și aceeași mustrare: De ce sînt de treabă cu interlocutorul, de ce nu zbier la el, de ce nu-l iau la rost și chiar la palme?

Încercînd un răspuns, în 2010, cu opt ani în urmă, așadar, am publicat un text despre felul magistral în care un mare ziarist, Ignacio Ramonet, a reușit rara performanță de a obține de la Fidel Castro cel mai bun interviu luat vreodată vedetei de atunci a Lumii:

Biografía a dos voces, tradus în aproape douăzeci de limbi, inclusiv în română, la Minerva, în 2009, sub titlul Fidel Castro: Biografie pe două voci.

Îl retipăresc azi, după opt ani, încredințat că îl voi retipări și peste opt ani, deoarece nici eu nu voi renunța la felul meu de a lua interviuri și nici adepții interviului de tip inchizitorial nu vor renunța la convingerea lor că nu e o tragere de limbă, ci un interogatoriu luat interlocutorului pe post de dușman al poporului.

Lecţia unui interviu luat lui Fidel Castro

La vremea apariţiei în versiune franţuzească, interviul-fluviu luat de Ignacio Ramonet lui Fidel Castro sub titlul Fidel Castro: Biografie pe două voci a stîrnit controverse pătimaşe.

Politicieni şi publicişti de Dreapta i-au reproşat lui Ignacio Ramonet că n-a fost sever în întrebările şi replicile din carte.

Într-adevăr, Ignacio Ramonet nu zbiară la interlocutor, nu-l pune la punct în chip polemic şi, mai ales, nu încearcă să ne convingă că ştie mai bine viaţa lui Fidel Castro decît Fidel Castro însuşi.

Anticipînd parcă un astfel de reproş, cunoscutul publicist îşi explică, în prefaţa O sută de ore cu Fidel, formula de interviu practicată în carte printr-o detaşare polemică faţă de un anume fel de a face gazetărie în lumea de azi: „Niciodată nu mi-au plăcut cei care, atunci cînd iau interviuri, devin narcisişti, care nu încetează să îşi atace interlocutorul şi care au pretenţia de a demonstra că sunt mai pricepuţi, mai isteţi şi mai bine documentaţi decît persoana pe care o au în faţă. Aceşti jurnalişti nu îşi ascultă partenerul de dialog, îl împiedică adeseori să reflecteze şi ne torturează prin comportamentul lor. Nu îi îndrăgesc nici pe cei care concep interviul ca pe un soi de interogatoriu detectivistic în care, teoretic, ar exista un justiţiar de o parte şi un vinovat de cealaltă parte. O relaţie de tip inchizitori al, cu un călău în faţa unui condamnat de la care trebuie să fie smulsă o „mărturie”. Pentru aceşti oameni, jurnalismul este, înainte de toate, o „trimitere în judecată”, o putere coercitivă deasupra tuturor celorlalte puteri”.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI