L-am cunoscut pe George Schöpflin pe culoarele întortocheate şi aiuritoare ale complexului de clădiri ce găzduiesc Leviathanul birocratic european de la Bruxelles. Un oraş care m-a primit, la începutul săptămânii, neobişnuit de însorit şi cu dezinvoltura cosmopolită şi eclectică a unui centru urban care respiră zgomotos şi apăsat, în cadenţa taioarelor şi a sacourilor impecabile care-i populează străzile.

Profesorul Schöpflin, una din marile figuri ale spaţiului academic occidental, nu face notă discordantă în peisajul metropolei belgiene. Parlamentarul maghiar a fost de acord să vorbească cititorilor Evenimentului Zilei despre câteva subiecte fierbinţi aflate pe agenda europeană: condamnarea formală a comunismului, criza economică globală sau problema comunităţii rome din estul continental.

Am apucat să stăm de vorbă miercuri, aproape o jumătate de oră, la finalul unei conferinţe axate pe tema necesităţii condamnării socialismului de stat şi a crimelor sale. O prezenţă uşor boemă, cu o engleză impecabilă “dresată” câteva decenii la Londra, George Schöpflin se grăbea şi mi-a promis şapte minute. Până la urmă, discuţia i-a “smuls” ceva mai mult timp, câteva fraze memorabile şi o avertizare cât o concluzie: gestionat prost, împrumutul de la FMI se poate întoarce ca un bumerang împotriva economiilor slăbite de criză.

EVZ: Domnule Schöpflin, aş vrea să atacăm două subiecte principale. Voi fi cât se poate de scurt, ştiu că vă grăbiţi. Prima problemă, condamnarea comunismului, de altfel şi tema conferinţei recent încheiate. Sincer, credeţi în posibilitatea unei viziuni europene singulare în ceea ce priveşte această condamnare? Spaţiul comunitar pare extrem de divizat asupra subiectului. George Schöpflin: Cred că suntem la începutul unui astfel de proces. Şi putem să ne gândim la el prin analogie cu experienţa condamnării unanime a nazismului. Ştim foarte bine că a fost nevoie de ani întregi pentru ca asta să se întâmple. La fel, cred că acum suntem la startul unui proces care probabil va sfârşi printr-o condamnare universală a comunismului. Sper doar ca acest lucru să se întâmple în timp util, astfel încât să reprezinte un fel de compensaţie simbolică pentru victimele comunismului.

Pe de altă parte, până când teribilul maşinăriei comuniste nu va fi recunoscut de către occidentali, o anumită divizare a Europei se va menţine. Şi mai e ceva, un al doilea argument: până când stânga postcomunistă nu-şi va rezolva problemele cu propriul trecut, devenind autentic democratică, ea va continua să-şi apere acest trecut, inclusiv cel legat de fostele poliţii secrete. În cazul României, de Securitate.

Partidele de stânga îşi menţin însă poziţiile interesate cu privire la acest trecut, iar asta e o sursă otravită. Iar fenomenul afectează şi stânga occidentală, pentru că formaţiunile politice care o reprezintă înţeleg să-şi apere partenerii estici. Vorbim de un soi de otravă paneuropeană din punctul acesta de vedere.

Aţi făcut o analogie interesantă cu nazismul. Aş zice totuşi că nu întâmpinăm aceleaşi ameninţări şi obstacole. În anii ’60 toată lumea părea să fi fost de acord asupra naturii greşite a nazismului. Astăzi însă, suntem separaţi în opţiunile pe care le avem cu privire la natura comunismelor. Aveţi dreptate. Dar cred că toată lumea a condamnat atunci atitudinea agresivă a Germaniei. Nazismul a fost, doar în mică măsură, un subiect principal la momentul respectiv. Au existat, de altfel, şi divergenţe, dar să ne amintim că ideologia prevalentă în perioada postbelică a fost reconcilierea franco-germană. Aşa că problema nazismului a ajuns în plan secund. Prevala, până la urmă, nevoia de securitate a Europei Occidentale în faţa ameninţării Uniunii Sovietice.

Abia după stabilizarea continentului şi lansarea proiectului comunitar s-a putut vorbi despre trecutul nazist. Cred că începând cu 1962, sfârşitul crizei rachetelor din Cuba, lumea şi-a permis să respire puţin şi să se uite la trecutul recent. Aş zice că există unele similarităţi cu dezbaterea asupra comunismului. Sigur că experienţele nu sunt identice, până la urma istoria nu este niciodată aceeaşi. Se pare că Marx n-a avut dreptate când a spus că istoria se repetă, prima dată în tragedie, a doua oară în farsă.

Participând la conferinţele organizate aici pe tema moştenirii socialismelor de stat, m-am gândit la un moment dat: nu cumva riscăm să transformăm dezbaterea asupra condamnării comunismului într-un soi de monolog conceptual purtat dintr-un turn de fildeş? Vorbeaţi la un moment dat de călăii fostului regim care sunt printre noi. Ei bine, oamenii ăştia nu vor dispărea în urma unor simple discuţii. Înţeleg unde bateţi. Din poziţia în care mă aflu, eu încerc să generez idei şi să ridic conştiinţe. Vor fi alţii, sper, şi aici mă refer la societatea civilă, care vor spune “este inacceptabil din punct de vedere moral ca aceşti călăi să fie printre noi”. Iar ei vor influenţa procesele legislative din propriile ţări astfel încât măsurile necesare să fie implementate. Aş fi bucuros să fac eu asta, dar nu am timp. Mă ocup de alte lucruri.

Până la urmă, toţi ne specializăm, nu putem să le facem pe toate. Pe de altă parte, cred că anumite procese sunt în plină desfăşurare. În urmă cu zece ani, nu cred că exista vreun muzeu dedicat memoriei din era comunistă. Astăzi sunt cinci sau şase. Mai mult, au apărut institutele de investigare a crimelor comunismului, cum este cel condus de Marius Oprea în România. Lucrurile se schimbă.

Încet, dar se schimbă.. Viteza cu care se derulează condamnarea comunismului e o problemă delicată. Nu poţi să fii prea rapid în astfel de chestiuni, pentru că poţi greşi. Cred că e mai bine să o faci într-un timp rezonabil. Nici prea încet, nici prea repede. Cu viteza se ocupau comuniştii. Şi aşa s-a ajuns la cifre teribile, precum în România, unde 100.000 de oameni au fost împuşcati în urma unor procese sumare. Comuniştii spuneau “care e cea mai bună modalitate de a trata cu aceşti oameni?”. Şi răspunsul: “Împuşcă-i!”. Asta e viteza!

“Criza ne-a arătat că Uniunea funcţionează”

La două decenii de la prăbuşirea comunismului, cât de legate sunt destinele ţărilor europene? Cât de aproape este estul de vest? În lumina crizei economice globale, proiectul comunitar pare astăzi extrem de fragil. Sunt de acord că Europa este divizată. Aş spune că totul e rezultatul evenimentelor din ultimele săptămâni, când vestul şi-a dat seama că haosul economic din est poate prăbuşi întregul continent. Există însă o interconectivitate din multe puncte de vedere între ţările occidentale şi cele estice. Asta ne arată, paradoxal, că sistemul funcţionează. A fost nevoie de criză pentru a înţelege cât suntem de legaţi.

Exemplul cel mai clar care îmi vine în minte este cel al Ungariei, unde 70% din datoriile populaţiei reprezintă împrumuturile în monedă străină. N-ar fi o problemă dacă moneda naţională s-ar menţine la un curs decent. Dar, dintr-o dată, oamenii s-au trezit cu rate sensibil mai mari şi în imposibilitatea de a-şi finanţa creditul. Aşa au intrat în panică băncile austriece, care sunt în prima linie a instituţiilor cu împrumuturi masive în zonă. “Ok, vom lua în posesie proprietatea”, şi-au zis. Dar ce să faci cu ea? Nu poţi să o vinzi. Ăsta e echivalentul european al crizei subprime. Există deci o singură Europă şi o piaţă comună.

A ameliorat în vreun fel problemele economice ale Ungariei împrumutul acordat de Fondul Monetar Internaţional? În România e o dezbatere în desfăşurare asupra acestui subiect, asupra oportunităţii unui eventual împrumut. Răspunsul e că ar fi putut îmbunătăţi, dar a fost gestionat prost de către guvern. Vă dau doar un exemplu: Fondul a cerut neacordarea celui de-al treisprezecelea salariu angajaţilor din sectorul public. Guvernul a decis însă invers. Mi se pare o nebunie, o iresponsabilitate crasă.

Nu ştiu exact cum merg lucrurile în ceea ce priveşte utilizarea banilor împrumutaţi, dar Ungaria a solicitat deja alte acorduri de finanţare, pentru că se află în pragul colapsului. Presa maghiară a comentat, de altfel, serios asupra posibilităţii falimentului de stat. E un moment teribil. Ce poţi să faci într-o asemenea situaţie? Nu poţi să vinzi pur şi simplu ţara. Cine ar vrea să cumpere Ungaria? De fapt, s-ar găsi câteva persoane..

Glumiţi.. Înţelegeţi ce vreau să spun. Situaţia duce la raţionamente absurde. Soluţia este să scăpăm de actualul guvern pentru că este profund iresponsabil şi să accesăm încă un împrumut. Avem nevoie de ajutor, nu văd o altă cale de ieşire.

“Marian Cozma este un incident nefericit şi un caz clasic”

Cred că sunteţi de acord să trecem la cel de-al doilea subiect. Vreau să vă întreb care este poziţia dumneavoastră cu privire la problemele şi tensiunile etnice recente din Ungaria. Vă referiţi la cazul Cozma?

Nu numai. Marian Cozma, editorialul lui Zsolt Bayer dintr-un cotidian maghiar, apoi evenimentele violente în care au fost ucişi etnici romi. Nu este o problemă nouă. Vorbim de o chestiune ce merge înapoi în timp. Sunt în jur de 500.000 de romi în Ungaria, la o populaţie de zece milioane. O minoritate semnificativă, aşadar.

În România sunt vreo două-trei milioane la o populaţie de 20 de milioane. Şi totuşi, problema nu este la asemenea cote. Este adevărat. Aş începe de aici: o parte a problemei este reprezentată de haosul economic din Ungaria care face ca 80% din populaţia romă să fie şomeră. Este o cifră imposibilă! Ce fac ei în situaţia asta? Ei bine, trăiesc din beneficii sociale, din compensaţii şi ajutoare. Dar şi din “criminalitatea de supravieţuire”, o invenţie a guvernului de stânga. Dacă furi ceva valorând mai puţin de 25.000 de forinţi nu rişti să fii pedepsit. Acest lucru a impus un statut privilegiat pentru romi, în vreme ce ne-romii sunt furioşi.

E vorba despre o lege care a trecut prin parlamentul de la Budapesta? Nu înţeleg. Este vorba despre o directivă a Ministerului de Interne din Ungaria. Poliţia a încetat să mai cerceteze cazurile micilor furturi în zonele rurale. Iar acolo romii fură, de exemplu, găini sau mâncare. Slujbe nu-şi găsesc, pentru că nu există cerere pe piaţă pentru muncile pe care ei le depun. Şi avem grupuri de tineri romi, plictisiţi de moarte şi neintegraţi. Asta pentru că modelele de integrare socială au fost preluate din SUA, unde situaţia negrilor este cu totul alta.

Să notăm doar că romii n-au niciun simţ pentru teritorialitate. Iar multe dintre crimele comise împotriva romilor sunt înfăptuite chiar de către romi. Vorbim deci de feude de familie. Ce s-a întâmplat cu Marian Cozma este un incident nefericit şi un caz clasic. Câţiva tineri, probabil băuţi, revendicându-şi spaţiul. Apoi, a început bătaia şi l-au omorât. Cred că statura lui extrem de impozantă a fost percepută de ei ca o provocare. Tineri bărbaţi, plini de testosteron, demonstrându-şi forţa prin violenţă. Şi în cazul romilor, alternativă nu există. Iar asta e o tragedie, un dezastru.

Bine, dar problema esenţială este că oamenii au văzut în spatele acestui incident o adevărată problemă legată de prezenţa romilor. “Ce facem cu ei?”, s-au întrebat. În Ungaria, mai ales la ţară, nu poţi evita această problemă. Poate în Budapesta, dar altfel nu. Dificultatea este că problema a luat o turnură politică, stânga acuzând Fidesz că e rasist, deşi partidul nostru a adus primul rom maghiar în Parlamentul European. Este însă genul de acuzaţie care rezonează în afara Ungariei.

Apropo de rasism, credeţi că jurnalistul Zsolt Bayer a avut o atitudine rasistă în editorialul din “Magyar Hirlap” apărut după moartea lui Marian Cozma? El scrie întotdeauna foarte aproape de “margine”. Probabil că de data aceasta a trecut linia. De obicei nu o depăşeşte, păstrează distanţa necesară. Să nu uităm totuşi că opinia lui “vorbeşte” în numele unui curent public din Ungaria. Scrie foarte bine, este o plăcere să-l citeşti şi în plus vinde ziarul.

“Presa britanică a comentat rasist prezenţa românilor”

Ultima întrebare. Ce credeţi despre corectitudinea politică? Este o formă de cenzură. Am trăit-o pe pielea mea în Anglia. Se spune că corectitudinea politică îi face pe oameni mai sensibili în raport cu alte grupuri. Dar asta e o sabie cu două tăişuri. Majoritatea trebuie să decidă cine este acea minoritate. Uitaţi-vă la cazul Marii Britanii. Trebuie să fii corect politic cu imigranţii de culoare.

Dar dacă aţi emigra în Anglia, nimeni n-ar avea nicio problemă în a spune tot felul de lucruri despre dumneavoastră. Amintiţi-vă de articolele din presa britanică din perioada în care se discuta problema acordării permiselor de muncă pentru români. Eu le-am perceput ca rasiste şi incorecte politic.

Practic, îmi spuneţi că această corectitudine politică este ceea ce vor statele occidentale să fie. E ca un fel de etalon fără puncte fixe. Desigur că nu este uniformă. Corectitudinea politică vizează întotdeauna ceva, este ţintită. Vorbim de un concept ideologic. O să vă dau un exemplu absurd: astăzi, trebuie să fii corect politic faţă de femei, dar nu trebuie să fii corect politic faţă de stângaci. Deşi asta este o dizabilitate. Ţin minte de la facultate, stângacii scriu cu 20% mai încet decat dreptacii. Ar trebui să scriu în arabă ca să am aceeaşi viteză. Aşa că acest lucru se transformă într-un dezavantaj la examene.

Solicitaţi mai mult timp pentru stângaci? Absolut, 20% mai mult. Vedeţi, discuţia are aspecte absurde. Dar e o realitate, stângacii trebuie să se descurce, în permanenţă, într-o lume a dreptacilor. Nimeni nu realizează asta. Uitaţi-vă şi la telefonul meu mobil, este construit în aşa fel încât să fie folosit eficient doar de un dreptaci.

SCHÖPFLIN VERSUS SCHÖPFLIN Dreapta politică maghiară loveşte cu stânga

Biografia lui George Schöpflin începe cu o glumă: deşi scrie cu mâna stângă, profesorul gândeşte la dreapta politică. Încă un amănunt ciudat: parlamentarul Fidesz provine dintr-o familie cu puternice rădăcini la stânga spectrului politic. Tatăl lui George Schöpflin, Gyula, un cunoscut publicist maghiar, a fost în 1949 ataşatul diplomatic în Scandinavia al guvernului comunist de la Budapesta.

După execuţia sumară din octombrie 1949 a lui Laszlo Rajk, acuzat de titoism, scriitorul a preferat să solicite azil politic şi s-a mutat la Londra. Bunicul lui George, Aladar Schöpflin, fusese la rândul său un critic literar ataşat cercurilor moderniste, mare admirator al controversatului, la vremea respectivă, Aldous Huxley.

Atmosfera metropolei britanice l-a mutat însă pe George Schöpflin la dreapta gândirii politice. Ascensiunea academică a fost constantă, plecând din Glasgow, trecând chiar prin redacţiile BBC-ului şi găsindu-şi confirmarea europeană la Universitatea din Londra. Din 2004, profesorul născut în 1939 este membru al Parlamentului European din partea formaţiunii maghiare de dreapta Fidesz.

De la Bruxelles, George Schöpflin continuă să influenţeze dezbaterea politică europeană prin ideile sale. Ceva de spus la încheiere: cu George Schöpflin poţi să nu fii de acord, dar calitatea argumentelor sale e pur şi simplu încântătoare.