Horia Gârbea a fost decorat de Preşedinţii Ion Iliescu şi Traian Băsescu. A luat mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei Române. Este dramaturg, prozator, istoric literar, blogger, critic literar, preşedinte de jurii, membru în conducerea scriitorilor şi angajatul unei pisici.

EVZ: Câte cărți de literatură ați scris? Dar de inginerie?

H.G.: Am scris multe cărți de literatură și am publicat peste 30 dintre ele. Între ele, cinci volume de teatru, cinci de poezie, două romane și un volum de eseuri și istorie literară. În ingineria construcțiilor am publicat doar vreo șapte volume, cursurile universitare cunoscînd ediții revăzute și îmbogățite an de an, cum e și firesc.

EVZ: Aveti performanțe fabuloase. Profesorii uni versitari se vaită, scriitorii la fel, revistele literare sunt la terapie intensivă... dumneavoastră vă mișcați în voie peste tot...

H.G: Recunosc și eu că situația culturii și a învățămîntului nu are culoarea roz. Dar văicăreala nu ajută la nimic. Mă mișc mult, e adevărat, tocmai pentru că e greu de supraviețuit în aceste domenii. Aș prefera să mă închid în casă și să scriu sau să traduc în liniște Shakespeare dacă asta mi-ar asigura un trai decent. Dar nu se poate. Promovarea volumelor și a pieselor jucate e și ea un lucru pe care trebuie să-l fac singur pentru că puține ziare și posturi TV acordă spațiu literaturii. În acest sens, solicitarea acestui interviu este o plăcută excepție și vă mulțumesc.

EVZ: Până și printre scriitori ocupati functii importante. Vă rog să detaliați.

H.G: Îmi place să mă implic, să îmi ajut confrații. Țin foarte mult la literatură dar și la cei care o scriu. Am fost președintele Asociației Scriitorilor București timp de 10 ani. Acum Asociația a fost împărțită în șase filiale pe genuri literare și am rămas președinte la dramaturgie, genul meu predilect. Am fost în Comitetul Director al Uniunii, acum doar în Consiliu pentru că, după noul statut, numai președinții secțiilor numeroase intră în Comitet. E un lucru anormal. Pînă și pe vremea lui Ceaușescu, Consiliul se alegea dintre toți membri iar apoi, după 1990, Comitetul era ales dintre toți membrii Consiliului. Așa ajungeau în el cei mai devotați și mai apreciați de confrați, nu cei care aveau șansa unei filiale numeroase. Am colaborat mulți ani la majoritatea revistelor literare între care constant, vreme de 24 de ani, la Luceafărul, ulterior Luceafărul de dimineață unde acum sunt secretar general de redacție. Cred că în aceste poziții am contribuit destul de mult la promovarea literaturii și a scriitorilor contemporani. Cel puțin așa mi-au spus mulți dintre colegi.

EVZ: Ați fost decorat de două ori. Cum?

H.G: În 2004, cînd s-a fondat Ordinul Meritul Cultural, Uniunea Scriitorilor a înaintat niște propuneri și am primit ordinul în gradul de cavaler, cel mai mic. Eram de altfel cel mai tânăr dintre scriitorii distinși cu acest ordin. În 2010, în virtutea activității pe care am avut-o între timp, am fost înălțat (așa se spune) la rangul imediat superior, cel de ofițer. M-am simțit onorat. Pentru scriitori recompensele morale sunt importante, mai ales când cele materiale nu sunt semnificative.

EVZ: Dintre cărțile dumneavoastră, pe care o iubiți cel mai mult?

H.G: Ar fi normal să spun „pe toate”, dar am destul simț critic ca să n-o fac. Unele sunt culegeri de articole care au o semnificație în scrisul meu, dar nu una principală. Îmi plac foarte mult și acum unele piese ale mele, nu toate. Una este Funcționarul destinului, care s-a montat recent foarte bine și se joacă la Teatrul Nottara, în regia Ancăi Maria Colțeanu, cu actori excelenți. Alta e Cafeaua domnului ministru, care s-a jucat de peste o sută de ori în varianta de la Ploiești, în regia lui Lucian Sabados. Îmi mai plac romanele Căderea Bastiliei și Crime la Elsinore, volumul de versuri Trecutul e o sărbătoare despre care dl. Nicolae Manolescu a scris că e cel mai bun volum de poezie al meu și a avut, ca de obicei, dreptate. Dar îmi place și volumul meu Trecute vieți de fanți și de birlici, o abordare originală a literaturii române, din perspectiva personajelor. Însă, la paritate cu ele, sau mai presus chiar, țin la traducerile pe care le-am făcut din dramaturgia universală: din Corneille, De Filippo și mai presus de toate din Shakespeare. În special Vis de-o noapte- n miezul verii și Richard al III-lea pe care, mai multe păreri autorizate le situează printre cele mai reușite în limba noastră din opera acestui uriaș autor.

„Deasupra tuturor stă însă geniul lui I. L. Caragiale”

EVZ: Dar din literatura română ce preferați?

H.G: Respect marii clasici, romancierii și poeții interbelici canonici, dar mă simt legat mai ales de literatura contemporană. Dintre poeți îmi plac enorm Virgil Mazilescu și Cezar Baltag. Dintre prozatori, Marin Preda cu povestirile de început și Moromeții I, Eugen Barbu cu Groapa. Lista e mai lungă, se extinde și la colegii de generație desigur. Deasupra tuturor stă însă geniul lui I. L. Caragiale.

EVZ: Cum era la Cenaclul Universitas?

H.G: Pentru noi mai ales, cei care veneam din afara filologiei, cenaclurile De Luni, Universitas, Junimea au avut un rol esențial. Ca și întâlnirile informale cu critici ca Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Laurențiu Ulici, cu colegii mai mari din generația ’80 care binevoiau să ne acorde atenție și sprijin uneori. Un comentariu pertinent și favorabil al unui optzecist marcant conta enorm pentru noi. La Universitas respiram un aer de libertate. Un aer rece, precizez, pentru că iarna sala din Clubul omonim, de pe Schitu Măgureanu, nu se încălzea. Universitas era desigur important și prin faptul că aveam ocazia să ne cunoaștem și să ne stimulăm între noi, să concurăm. Discutam adesea și după ședințele de cenaclu, pe câte o terasă ore întregi. Am spuso mereu: acest climat și faptul că, obiectiv, nu am putut publica mai nimic vreme de 7 ani, ne-a făcut să debutăm la maturitate și asta ne-a prins bine. Păstrez o amintire puternică a Universitasului: colegi, atmosferă și, desigur, mentorul nostru comun profesorul Mircea Martin.

„Deocamdată figurez în mai toate istoriile care ajung până la zi”

EVZ: Pâna la urmă ce sunteți sau ce ați vrea să fiți? (vă rog să vă referiți și la traduceri, premii și la activitatea teatrală și TV).

H.G: Istoria literaturii e capricioasă și nu știe nimeni ce loc ne va rezerva. Deocamdată figurez în mai toate istoriile care ajung pînă la zi (ale lui Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Dumitru Micu, Ion Rotaru, Mircea Ghițulescu pentru dramaturgie etc.). În viitor, cine știe? Privesc destul de relaxat posteritatea. În prezent îmi doresc să fiu un scriitor care să-și realizeze planurile literare și am destule. Orice dramaturg își dorește să fie jucat. Nu am fost ocolit de teatre și regizori, dar nici răsfățat n-am fost. Mi-aș dori să am mai multe contacte cu scriitori din alte spații culturale. Mi-am cam neglijat șansele de a fi tradus și regret, dar nu am timp. Am lucrat în televiziune ca scenarist dar și ca moderator, mi-aș dori să am din nou o emisiune, dar numai una cu profil cultural. Am lucrat în teatru și mi-aș dori să mai am ocazia. La noi teatrele nu lucrează cu dramaturgi. Regizorii își închipuie că se pricep la toate dar nu e totdeauna așa. Eu am colaborat cu regizori mari care mă consultau în materie de text, de traducere, nu malaxau la întîmplare texte și traduceri. Au ieșit lucruri foarte bune, stau mărturie premiile și sălile pline. La Iluzia comică de Corneille pusă de Ducu Darie sau la Magister Machiavelli realizat de Hausvater cu traducerile mele, la Mephisto adaptat de mine după romanul lui Klaus Mann cu regia lui Ducu Darie am întors fiecare dintre replici pe toate părțile pînă am obținut efectul pe care îl voiam.

EVZ: Dar ce vă doriți să fiți?

H.G.: Ce-mi mai doresc să fiu? Desigur, un promotor al literaturii române pentru cititorii români în primul rând, un public care trebuie atras, format, cultivat cu grijă. Totdeauna mi-a plăcut să „fac” reviste literare, de aceea am și un blog personal pe teme literare. Ceea ce fac acum la Luceafărul de dimineață îmi convine și avem o echipă excelentă. De câte ori am fost solicitat în jurii sau în echipe de organizare pentru anumite evenimente m-am implicat cu entuziasm. Consider că e de datoria mea să ajut la promovarea talentelor, mai ales a tinerilor de valoare. Am scris în acest sens zeci de prezentări, prefețe, articole de încurajare sau, după caz, de descurajare în multe reviste și la „poșta redacției” a prestigioasei reviste România literară. Sînt foarte devotat Festivalului Internațional Tudor Arghezi de la Târgu- Jiu al cărui director de onoare sunt de patru ani, bunicii mei paterni avînd rădăcini gorjene. Atît ei cât și familia soției mele se înrudeau prin alianță cu familia Tătărăscu. Un profesor „bun” nu voi fi, pentru că, din păcate, la noi, „bunătatea” e echivalată cu lipsa de exigență, iar eu sunt exigent și mai alesc urăsc prostia. Promovarea prostiei în universități, ca și în cultură, e lucrul cel mai periculos pentru societate. Un prost ajuns la putere, chiar dacă e cinstit - lucru rar - e o adevărată bombă. Distruge fără să știe măcar că a distrus. În rest, independent de literatură și deasupra ei, îmi doresc să fiu un soț devotat și un tată bun pentru fiul meu, un angajat exemplar pentru pisica al căreia sînt. Am părăsit demult iluzia că există stăpîni de pisici. Raportul e invers.

CARTE DE VIZITĂ - HORIA GÂRBEA 

• S-a născut la 10 august 1962 în București. 
• Este doctor în inginerie din 1999, cu o teză din domeniul fiabilității construcțiilor, cadru didactic la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului din București din 1987. A publicat 8 volume cu caracter științific și didactic. În domeniul literar, a debutat în 1982 cu poezie. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de criticul Mircea Martin. Din 2000 a fost secretar al sectiei de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București. Apoi, din noiembrie 2003, secretar al Asociației Scriitorilor București, ales președinte al ASB în 2005. Membru al Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din 2005.