În ultimii 28 de ani, România a cunoscut (și) câteva proteste puternice, care vor rămâne în istorie. Piața Universității din 1990, Mineriada din Piața Victoriei din 1991 și Protestele anului 2017 din aceeași Piață din fața Guvernului sunt cele mai semnificative. Politicienii, în apetitul lor pentru ciolanul puterii, au reușit să divizeze societatea și să învrăjbească românii ca niciunde în lume, folosind metode și mijloace de sorginte bolșevică sau, mai ales în ultimii ani, mizând pe slaba informare a multora. Ca om din mijlocul breslei, trebuie să recunosc că și presa își are partea ei de vină.

Am ales să scriu în episodul acesta despre cum a reflectat presa trei mari proteste ale românilor deoarece, în ultima perioadă, am auzit multe enormități prin studiourile de televiziune. M-au incitat ideile și informațiile deformate, propagate fie de tineri părerologi, insuficient documentați despre ce s-a întâmplat în urmă cu aproape trei decenii, fie de politicieni interesați să-și câștige electoratul de partea lor, fie de jurnaliști care nici fenomenul Piața Universității nu l-au trăit, nici meseria de reporter n-au făcut-o vreodată, emițând doar opinii despre ce povesteau ziariștii de teren. Opiniile acestea, transpuse în editoriale apărute în ziare influente, aveau să folosească chiar celor aflați în fruntea piramidei puterii: în 1990 și 1991 lui Ion Iliescu, în 2017 – lui Liviu Dragnea și PSD.

Lipsa de informare corecta se regăsește în stupida susținere că protestul din Piața Universității din 1990 este la fel cu cel de acum, din Piața Victoriei. Nu, nu este. Se aseamănă prin faptul că nu există o autorizare de miting nici atunci, nici în anul 2017, că protestatarii ambelor evenimente credeau în mesajele lor (Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, adică Țară liberă de comunism, respectiv Corupția ucide) și că voiau să-i împiedice pe politicieni să-și facă de cap, după ce Opoziția fusese redusă la tăcere.

De ce foștii „golani” de la Universitate, în marea lor majoritate, nu participă și nu aprobă ce se întâmplă acum în Piața Victoriei? – este una dintre întrebările pe care le pun des cei mai tineri. Faptul că prima generație de protestatari nu s-a alăturat nu înseamnă că nu e de acord cu manifestația anti-corupție, că nu îi pasă de Legile justiției sau că „s-a dat cu PSD”.

Ca jurnalist și bucureștean am „prins” Fenomenul Piața Universității și Mineriada care a urmat. Azi, majoritatea celor care au fost acolo spun că nu mai vor să fie manipulați, nu mai vor să croiască scări pe care să se cațere unii ce pun înainte binele lor și al găștilor lor. Iar, ce e mai presus de orice, protestatarii din '90 și apoi din '91, o generație care a învățat să cântărească informația în era Facebookului, vor să se respecte Legea și Drepturile omului și nu mai dau doi bani pe circul politicianist. Membrii Opoziției din 2017 au la dispoziție instrumente și mijloace democratice prin care să cotracareze abuzurile PSD. Dacă vor.

Presa a fost mereu în miezul evenimentelor, iar reporterii au relatat sau filmat cu bunăcredință. Înclinarea balanței către un partid sau altul se făcea în redacții de către șefii de gazetă sau televiziune. În 1990 și 1991 vorbim doar de TVR, ca singură televiziune națională, dar al cărei rol a fost hotărâtor în venirea minerilor și în panica pe care a sădit-o în populație. SOTI, prima televiziune privată, aproape nu conta cu transmisiunile ei din „Zona liberă de comunism” , având arie de emisie doar pe București.

Presa scrisă de atunci a fost cinstită cu cititorii: nu și-a ascuns linia editorială.

Adevărul sau „Ziarul roșu”, cum era cunoscut în perioada când la conducere era Darie Novăceanu, s-a poziționat clar de partea lui Ion Iliescu și FSN. România liberă a declarat fără echivoc că va apăra partidele istorice din Opoziție și va milita pentru reinstaurarea Monarhiei. Cotidianul național Tineretul liber a păstrat o linie de mijloc din punct de vedere editorial și a promovat intens relatările reporterilor de la fața locului. Existau și ziare micuțe, editate de partide: Dreptatea, Dimineața, Azi.

Am ales câteva relatări despre Piața Universității și Mineriada din 13-15 iunie 1990, despre protestul sângeros din septembrie 1991, din Piața Victoriei, dar și despre cel din acest an. Dincolo de informațiile reporterilor vremii, veți remarca și atitudinile editoriale. Concluziile le veți trage singuri. Dacă aveți întrebări, amintiri sau puncte de vedere îmi puteți scrie pe adresa simona.ionescu@ evz.ro.

Fenomenul Piața Universității și Mineriada din 13-15 iunie 1990

În iunie ’90 eram tot într-o revoluție. Occidentul și America încă privea România cu simpatie după evenimentele de răsturnare a regimului comunist. Societatea civilă, însă, era împărțită în două: unii care „țineau” cu „golanii” din Piața Universității (etichetă pusă de președintele Ion Iliescu), iar alții care i-ar fi strâns cu dubele fiindcă tulburau liniștea și ordinea socială cu revolta lor împotriva clasei conducătoare. Până și în familii, soții aveau opinii divergente, copiii se certau cu părinții, iar vecinii ajunseseră să nu se mai salute, în funcție de simpatia sau antipatia față de „fenomenul de la Universitate”. Dar seara, până târziu în noapte, toți eram conectați la televizoare pentru a urmări discursurile și cântecele din Piață ale protestatarilor, secvențele luate din corturile întinse în fața Teatrului Național, în care conviețuiau de pe 22 aprilie „neinfectații de comunism”. Apoi, în dimineața zilei de 13 iunie, „forțele de ordine” ale Poliției Capitalei, sub comanda generalului Corneliu Diamandescu, dar din ordinul ministrului de interne Mihai Chițac, a spart tabara „golanilor” cu bastoane și gaze lacrimogene. Dubele și-au făcut datoria și ele, protestatarii ajungând pe platforma Măgurele, arestați și anchetați de procurori. Autobuzele cu care au fost aduși polițiștii în Piața Universitații aveau să fie incendiate câteva ore mai târziu. Presa va descoperi, peste câteva luni, că focul a fost pus chiar de angajații Ministerului de Interne, fiind dată publicității înregistrarea ministrului Chițac în dialog cu colonelul Diamandescu.

Pe 14 și 15 iunie 1990 au urmat două zile de mineriadă. Sânge, teroare și flori, într-un București debusolat.

Pe 14 iunie 1990, încă de cu noapte, Piața Victoriei, apoi centrul Capitalei fuseseră ocupate de minerii sosiți cu garniturile de tren. Oamenii cu căști, bâte și lămpașe strigau în fața Guvernului că au venit să facă ordine. Și au făcut! O gloată asmuțită și scapată de sub control.

„În 14 iunie, pe la ora 10.00, am asistat la o scenă incredibilă. Din fața librariei „M. Sadoveanu”, aflată lângă cinema Scala, un tânăr purtând sub braț două cărți, probabil atunci cumpărate, a sărit peste bordura metalică și, pentru ca era departe de trecerea de pietoni, a luat-o la fugă spre Hotelul Lido. De această parte, însă, roiau 100-150 de mineri. Unii din aceștia i-au ieșit înainte în stradă și l-au înhățat ca pe un animal. Protestele tânărului s-au soldat cu lovituri de bâte, iar în final, când acesta era năucit și plin de sânge, minerii l-au urcat într-o furgonetă, apărută întâmplător în zonă.”

Aceasta e una din declarațiile apărute în presa vremii, semnată, de spaima repercusiunilor „C.G.”. Astfel de declarații sunt cu toptanul, în dosarele procuraturii și instanțelor, când minerii au devastat sediile PNL și PNȚCD și redacțiile ziarelor România liberă și Dreptatea, i-au agresat pe Ion Rațiu și Corneliu Coposu, au distrus bunuri din incinta Universității și au bătut oameni pe stradă.

Discursul lui Iliescu: Minerii au găsit la PNȚ arme, droguri, sticle incendiare și prafuri euforizante

În data de15 iunie1990, președintele Ion Iliescu le-a mulțumit minerilor pentru că au venit la București și au „demonstrat cât de importantă este solidaritatea muncitorească”. Redau doar fragmentul din discurs care trebuia auzit de întreaga țară, pentru că prin acest mesaj Iliescu zdrobea Opoziția și oripila electoratul.

„Cu ajutorul dumneavoastră (n.a. al minerilor) au fost descoperite în subsolul clădirii PNȚului: depozit de sticle incendiare, de droguri, de seringi cu care au injectat droguri unora din cei care stăteau în Piața Universității și armament. La clădirea Asociației “16-21 Decembrie”, depozite de bâte și de alte asemenea arme albe, lanțuri și așa mai departe. În subsolul clădirii Universității s-au descoperit arme: 22 de puști Jeco, dar care sunt arme periculoase în asemenea condițiuni, și saci cu prafuri euforizante pe care probabil că le-au tot folosit în această perioadă. Cum se poate motiva că în sediul unui partid politic, în sediul unor asociații declarate apolitice, prezența unor asemenea depozite de sticle incendiare, de muniții, de droguri și arme de tot felul, arme de agresiune; cum se poate motiva așa ceva? Noi considerăm că raspunderea morală o au și unii gazetari, unii intelectuali care au incitat în această perioadă“.

FOTO: Mihai Creangă și Roxana Iordache​

Ziariștii de la România liberă au fost mereu prezenți în Piață

„Preşedintele Iliescu nu s-a mulţumit să-i trimită pe minerii isterizaţi în Piaţa Universităţii. La ora 11 a aceleiaşi zile de 14 iunie, tot de la balconul Palatului Victoria, le-a vorbit bucureştenilor chemaţi contra opozanţilor, instigându-i la delaţiune, cerându-le „să denunţe elementele fasciste, legionare”. Această instigare iresponsabilă a determinat colaborarea criminală a celor adunaţi pe margini cu minerii, cărora le livrau, într-o incompatibilă psihoză colectivă, oameni spre bătaie şi arestare, lovindu-i şi scuipându-i ei înşişi cu bestialitate: tinerii, bărboşii, ochelariştii erau victime sigure. Nici femeile gravide n-au fost cruţate, când li se părea „oamenilor de bine” că fac parte din categoria „golanilor”.” (Roxana Iordache, „13-15 iunie 1990, o pată în istoria României” – România liberă).

Cristian Tudor Popescu și opinia lui despre intelectualii anti-Iliescu

cu doar două zile de alegerile din 20 mai 1990, în influentul cotidian Adevărul apărea editorialul „Proștii și Deștepții”, semnat de Cristian Tudor Popescu. Ziaristul se arata dezgustat de protestatarii intelectuali. În urmă cu câțiva ani, CTP a declarat că regretă câteva texte pe care le-a scris în perioada conducerii lui Darie Novăceanu. Am găsit un fragment din articolul său „Proștii și Deștepții” pe site-ul Hotnews: „În discuțiile de prin restaurante, o parte din intelighenția română insulta cu o virulență pe care n-aș fi îndrăznit să mi-o imaginez, pe toți cei care nu fac parte din lumea bună. Lumea doimaiștilor, a clienților restaurantului Chinezesc și ai Poienii Brașov. A celor care se screm să-și exhibe extazul vizavi de un Tarkovski, sau Wajda, un Antonioni, pe culoarul de pantă al ieșirii din Cinemateca. Cu o nonșalanță buimăcitoare, cei ce se pretind intelectuali calcă regula de temelie a intelectualului: relativizarea. Noi suntem posesorii adevarului suprem, toți ceilalți sunt niște minți confuze care ar face bine să ne urmeze, altminteri va fi rău de ei. Tot ce se spune (se urlă) în Piața Universității e bun și frumos, inclusiv scandarea dincolo de bestialitate: Iliescu du-te acasă, Ai nevasta canceroasă”.

În 2015, într-o intervenție la Digi24, Cristian Tudor Popescu revine la momentul Mineriadei 1990, transmițând celor mai tineri că nu Ion Iliescu a chemat minerii: „El nu a spus: să vină minerii. El a spus să vină forţele progresiste care vor binele, dar nu a spus mineri. (…) Iliescu nu a avut tăria să le spună în Piaţa Victoriei: stimaţi tovarăşi, vă mulţumesc că aţi venit, dar vă rog să mergeţi la gară, situaţia a fost rezolvată, pericolul îndepărtat, nu mai este nevoie de vreo ciocnire între mase de civili. Cum să spună aşa ceva politicianul bolşevic? Ştia că ar fi fost huiduit. Ştia că o masă aflată în excitaţie se poate întoarce în câteva secunde. A zis: mergeţi şi reocupaţi Piaţa.

Oricât de rău a fost pentru România ce s-a întâmplat ar trebui să fim logici: Ion Iliescu nu avea interes să-i cheme. Câştigase cu 80%, câştigaseră alegerile libere, erau împăraţi. Ce interes avea să se întâmple ce s-a întâmplat? În mod evident situaţia a scăpat de sub control”.

În Golania erau oameni fără căpătâi

În Adevărul, la data de 20 iunie 1990, jurnalistul Sergiu Andon a publicat textul „Reversul faptic al obsesiilor rimate”, prin care întărea afirmațiile lui Ion Iliescu cu privire la droguri și arme.

„(…)Batalionul celor cu unic domiciliu bucureștean în Golania însumează 142 de peregrini, dintre care 70 fără ocupație, deci fără nici un căpătâi. Cititorii au cerut confirmarea știrilor deja difuzate despre găsirea unor arme de foc și a unor substanțe presupus halucinogene la sediul unor formațiuni politice. Despre presupusele droguri încă nu avem confirmări. În schimb, s-a întâmplat să asist la momentul în care Procuratura lua în primire un revolver din cele folosite de armata celui de-al III-lea Reich, în perfectă stare de funcționare, descoperit de mineri la una din descinderile lor mult disputate acum”.

Va urma