Cea mai mare înfrângere a armatei române ! Cine e de vină pentru dezastrul care a costat pierderi de 200 000 de oameni?

Deși românii au luptat rar pe pământuri care nu le aparțin, una dintre cele mai catastrofale bătălii din istoria armatei noastre s-a desfășurat la mai bine de o mie de kilometri de granițele țării. Nefericita aventură ne-a adus, pe lângă cumplite pierderi materiale și umane. și criticile aliaților noștri, care au pus dezastrul pe seama românilor. Așa să fie? Slăbiciunea românilor a fost cauza înfrângerii de la Stalingrad sau și strategii germani au avut partea lor de vină?

În toamna anului 1942, soarta războiului era departe de a fi jucată. Hitler credea că este un strateg genial și refuza să ia în considerare obiecțiile generalilor. Pe măsură ce din ce în ce mai multe unități germane intrau în lupta la Stalingrad, devenea imperioasă apărarea flancurilor. Această sarcină a revenit aliaților Germaniei naziste, mai precis românilor, italienilor, maghiarilor și croaților. În octombrie 1942, Armata a III a română a primit misiunea de a ocupa poziții în nordul Stalingradului pentru a proteja flancul stâng al Germaniei, în timp ce Armatei a IV-a i s-a încredințat flancul de sud. Alte zone erau încredințate armatelor maghiară și italiană, italienii având și rolul de tampon între maghiari și români, ca nu cumva să se ajungă la ostilități. Armata a treia a României era formată din 10 divizii, în total, 171.256 de militari. Fiecare divizie avea de apărat un front de aproximativ 20 de kilometri lungime, aproape dublu față de cât era recomandat. Armata a treia conținea singurele divizii românești instruite de germani și, în consecință, avea o forță de luptă semnificativ mai bună decât armata a patra, care apăra stepele de la sud de Stalingrad.

La jumătatea lunii noiembrie 1942, Armata a IV-a avea numai 75.380 de oameni și un front de peste 200 de kilometri de apărat. Slab echipată, Armata a IV-a avea moralul la pământ, din cauza condițiilor inumane în care trăiau soldații. Ca să se apere de temperaturile care scădeau la minus 20 de grade, oamenii locuiau în niște gropi acoperite cu pânză. Mai mult, uniformele erau complet inadecvate, iar muniția insuficientă. Nici unități de rezervă suficiente nu aveau cele două armate românești.  

În vreme ce românii se luptau cu neajunsuri de toate felurile, sovieticii pregăteau contraofensiva. Generalul sovietic Georgi Jukov avea să trimită un milion de soldați pentru a pulveriza flancurile apărate de români și a-i prinde pe germani în capcană. Pe 19 noiembrie, ofensiva sovietică a început cu atacuri pe tot cuprinsul pozițiilor Armatei a III-a. În ciuda unei rezistențe inițial foarte hotărâte a trupelor românești, sovieticii și-au atins obiectivele și au început trecerea spre Kalach. A doua zi, rușii au atacat și Armata a IV-a română, pulverizând-o. Pe 23 noiembrie, forțele sovietice s-au întâlnit la Kalach, pecteluind soarta armatelor Axei de la Stalingrad. Germanii au dat vina pe români pentru acest dezastru, dar se pare că o bună parte din vină aparține chiar comandamentului german. Generalii germani au făcut abstracție de limitele armatelor române, precum și de avertismentele și cererile de ajutor venite din partea generalilor români. Astfel, cererea românilor de a fi distruse podurilor sovietice pe Don și Volga a fost respinsă. În ciuda unor semne clare că un atac asupra flancurilor lor e iminent, germanii au ignorat avertismentele repetate ale românilor și ale propriilor trupe. Iată ce scrie istoricul Tom W. Murrey: „Trupe românești necorespunzătoare din punct de vedere numeric au fost puse să apere un front extrem de mare în timpul unei lupte decisive în ceea ce privește soarta bătăliei de la Stalingrad. Armata Roșie a profitat că liniile românești erau atât de subțiri, când a lansat ofensiva majoră împotriva forțelor Axei”. Dar trupele Axei mai aveau o mare problemă- comanda a opt armate separate, care vorbeau limbi diferite. Deși generalii germanii au observat problema și au propus crearea unui nou grup de armată sub comanda mareșalului Antonescu, Hitler a insistat să fie mai întâi cucerit orașul. De altfel, generalii români nu și-au ascuns furia față de modul în care germanii au gestionat situația. Pe 25 noiembrie, la o întâlnire germano-română la Rostov, șeful Statului Major al Armatei Române, generalul Ilie Steflea, și-a exprimat deschis revolta: "Toate avertismentele pe care le-am dat săptămânal autorităților militare germane Comandamentului Suprem, generalului Weichs și generalului Hoth și șefului misiunii militare germane - au rămas fără răspuns”. E drept, însă, armata română a căzut victimă și incompetenței și corupției cu care s-a făcut înzestrarea ei după primul război mondial. Mulți dintre soldați aveau arme din Marele Război. Iată ce nota generalul german Frank W. von Mellenthin după o inspecție la trupele Armatei a II-a române care fuseseră plasate sub comanda sa: "Artileria românească nu are nicio armă modernă care să se compare cu cea germană și, din păcate, nici cu cea rusă. Echipamentele lor sunt insuficient  pentru a atinge o concentrație rapidă și flexibilă a focului, indispensabilă în războiul defensiv. Echipamentul lor antitanc este necorespunzător, iar tancurile lor sunt modele învechite, cumpărate din Franța.".

Călin Georgescu, culisele victoriei. Grupul de interese care l-ar fi susținut, împotriva voinței românilor

Pericolul din vacanța la cabană. Mulți turiști își riscă sănătatea și chiar viața

În memoriile sale, Erich von Manstein a recunoscut, de altfel,  adevărul "românii, care erau încă cei mai buni dintre aliații noștri, au luptat exact așa cum experiențele noastre din Crimeea presupuneau că o vor face." Dar numai curajul românilor nu putea face nimic împotriva tancurile T-34 sovietice al căror blindaj era inexpugnabil pentru români.