A fost o vreme când şi boii se potcoveau. Grigorescu şi-o fi pregătit cum se cuvine carul, înainte de a-l transforma în nemuritor penel. Azi, cine mai are nevoie de dumneata, domnule Candiu, fierarul din Vulcan?

Bate omul, a plânset, în nicovală. Auzisem de departe ţipătul ascuţit al ciocanului, de răsună Apusenii.

„Cine să mai aibă nevoie de mine? Nimeni!”, zice cu neasemuită linişte.

 S-a împăcat cu destinul. Nu neapărat pentru el, cât pentru tatăl său. Şi pentru bunicul. La rândul lor făurari. Un secol şi mai bine căruia prezentul i-a trântit uşa-n nas.

 

Tăcerea unei industrii

Se zice despre potcovar, în general, că era, prin meseria lui, cel mai important om din sat. Adică el ilustra puterea economică a localităţii.

Aveai animale, trebuia să le pui din când în cand fiare noi la copite. Plugurile să fie şi ele reparate ori să concepi altele noi, când era cazul. De căruţe ce să mai zicem, că osiile cedau, roţile se rupeau după drumuri lungi şi încărcate cu toate cele trebuitoare, şi familiei, şi comerţului. Uneltele câmpului şi ale gospodăriei tot în metal îşi aflau baza.

Când atelierul de fierărie tace, ca acum, înseamnă că e bai mare!

Cum se potcoveau boii

Rusu Candiu, cel la poarta căruia am bătut, primindu-mă cu bucurie, că mai are cu cine sta de vorbă, îmi zice că de zece ani nu a mai potcovit un cal. Şi de cinci ani nu a mai reparat un plug.

Domnule Candiu, dar cum se potcoveau boii? P-asta n-am mai auzit-o! Eu sunt născut şi crescut la oraş. Mă înţelege, zâmbind. Îmi arată potcoavele pentru boi. Un segment lat, uşor curbat, care acoperă numai partea exterioară a copitei.

Treabă grea cu boul, căci nu e docil, precum calul. Îl prinzi în „jugul de potcovit”.

Treceai frânghii pe sub burta animalului, după ce îl adusesei în mijlocul unui cadru din bârne groase, blocându-i orice mişcare, că se zbătea. Mai era şi ditamai colosul!

Pe urmă îi ridicai piciorul la care lucrai. Şi acela încorsetat. „Aşa se făcea”.

 

Atelierul celor trei generaţii

Mergem spre atelierul său. Aşa l-a moştenit de la tatăl lui. Şi de la bunic. E o magazie destul de mare în partea din spate a curţii, largi. Deschide două uşi zdravene şi deodată apare ceea ce simt că ar fi mai degrabă un muzeu.

Focarul ocupă o bună parte din încăpere. Foalele cu aripi impunătoare se desfac imediat ce stăpânul lor le dă comanda. Şi-a creat un mecanism pe bază de pârghii. Apasă cu piciorul pe o manetă şi balaurul suflă cu putere, prelung, şuierând năpraznic.

Uriaşul aprinde pe dată incandescenţa mangalului. Să ştiţi că nu vorbisem înainte cu noua mea cunoştinţă, ca să facă vreo regie pentru mine. Pur şi simplu îşi ţine uzina mereu în funcţiune.

„Căci altfel nu se poate!”, e un dor nestăpânit în aceste cuvinte.

Înţeleg că nu sunt înconjurat doar de uneltele aşezate peste tot, în orice colţişor. Aici se află sufletele tatălui şi bunicului. O întreagă familie de fierari. Au nevoie, neîntrerupt, de respiraţia lor.

Poveste din război

Despre tatăl său, Avram, îmi povesteşte că s-a născut în 1916. Avea şi brevet de fierar calificat. Din 1942. De la Câmpeni. Pe lângă ce învăţase acasă.

În Al Doilea Război Mondial a fost potcovarul unităţii. S-a întâmplat ca o săptămână întreagă să nu se descalţe, atât avusese de muncă. Picioarele îi îngheţaseră. Cu baioneta şi-a tăiat cizmele, să se elibereze din strânsoarea gheţii. Era în pusta rusească.

 

Maşina îngropată

Pe urmă a fost trimis în Cehoslovacia. Acolo găseşte o maşină de găurit, mecanică, abandonată. O pune într-o căruţă şi vine cu ea până la Turda, când detaşamentul lui e trimis în ţară, pentru o scurtă refacere.

Întâlneşte aici un om căruia vrea să i-o lase spre păstrare, până când el, soldatul, se va întoarce. Acela însă îi arată o sapă, zicându-i s-o îngroape într-un colţ al grădinii. „Aşa face tata”.

Se întoarce, după încheierea păcii, în locul pe care îl ţinea minte şi dezgroapă maşinăria. O aduce acasă, în atelierul său.

 

Muncă la foc continuu

Am nevoie de multă imaginaţie ca să înţeleg că spaţiul acesta, atât de liniştit în ziua de azi, a fost cândva neîncăpător.

Veneau oameni şi de la Buceş, şi din Răbiţa, de la Vălişoara, pe lângă Deva, de la Bucureşci. E o comună din judeţul Hunedoara, chiar dacă se apropie cu numele de Capitală.

Tatăl lucra cât e ziua de lungă. Ba de cele mai multe ori trecea de miezul nopţii şi în atelier tot lumină era. Avea un caiet unde îi nota pe toţi clienţii lui, să le ţină rândul, fiecare cu propria-i comandă.

Repara câte 15 pluguri pe săptămână. Pe altele concepândule de la zero, 30 la număr, întro vară, sună precisele amintiri. Erau şi dintre cele de coastă, “cu două brazde”, adaptate dealurilor pe care se cultivau cereale.

La roţi dădea găuri pentru tot atâtea spiţe. Osiile întărite şi ele, căci moţii plecau în toată ţara cu mărfuri. „De la Albac până la Constanţa”.

Obţinerea mangalului

 Covaciul mai avea o treabă foarte importantă. Să-şi asigure mangalul. Puterea focului.

Se porneşte de la lemnul de prun, uscat. „Mergeam în pădure şi adunam toate uscăturile şi căzăturile”.

Le tăiau în aşa fel încât să fie de cel mult 20 de centimetri lungime, adunându-le în snopuri mari, aşezate în picioare.

Cât de mari? „Un snop avea doi metri în diametru”.

Lipeau încrengătura asta cu pământ umezit. Dând în cele din urmă foc, începând de sus.

În peretele acestei găoace din clisă, perfect etanşă, aveau grijă să dea găuri pe unde să iasă fumul.

Crengile din interior ardeau mocnit toată ziua. Mistuirea cobora încet. Când ajungea jos, ai gătat.

„Făceam mangal şi în pădure, pe marginea unei ape”.

Câte 300 de kilograme o dată la două săptămâni. Acesta era ritmul.

Începutul decăderii

Să înveţi meseria asta nu e deloc uşor. „Eu am muncit lângă tata din 1957 şi abia în 1966 deprinsesem toate secretele”, n-a uitat nimic din anii aceia.

Când au început să aibă clienţi din tot mai multe sate ale Apusenilor, chiar şi de la 30 de kilometri depărtare, un ochi le-a râs şi altul le-a plâns, în acelaşi timp.

„Era în 1960”. Primul semn că meseria lor prinde rugină. Bătrâni meşteri, din alte părţi, se stingeau, iar tinerii nu-i urmau.

Se vedea de pe atunci cum scade numărul cailor. Boii se îndreptau şi ei spre cărţile de istorie. Plugurile îşi pierduseră utilitatea.

Însuşi Vulcanul tremură de teama morţii, după fiecare dangăt, semn că încă un suflet pleacă, în urma lui rămânând ziduri pustii.

Cele 120 de familii, din 1990, s-au înjumătăţit până în clipa de faţă.

 

Patrimoniul familiei

„Nicovala asta are 50 de ani”. Dar nu e nici pe departe cea mai veche. Alta atinge deja suta de ani.

Foalele sunt de dinainte de 1900. Se referă la cadrul metalic. Pieile, de viţel, le-a schimbat în 1980. Date la tăbăcit, apoi prinse în noua lor utilitate.

Jugul pentru legatul boilor e şi el încărunţit.

 

Binevoitorii

 Se mai trezeşte cu câte un binevoitor la uşă. Cică să facă poze atelierului. După care vine propunerea. Nu-mi vinzi mie roata asta sau foalele? Hai, că-ţi dau 50 de lei.

„Aşa mi-a zis cineva de la Arad”.

Argumentul suprem e legat de păstrarea obiectelor într-un muzeu.

„De parcă m-aş fi născut ieri!”. Se referă la camioanele întregi cu zestrea satelor ieşite din ţară în ultimii 28 de ani.

 

Pâinea de la nuntă

Mă conduce apoi într-un şopron, arătându-mi două cuptoare pentru pâine. Le-a zidit în 1991. Când s-a măritat fata lui cea mare. Are două fete. Şi doi gineri.

Au fost 600 de nuntaşi atunci. Se dublase populaţia satului. Socrul mic şi-a zis să pună pe masă una dintre tradiţiile Vulcanului.

Se înfioară la gândul morilor de pe Criş, de odinioară. „Eram copil şi mergeam sâmbăta cu mama la moară, să măcinăm grâul”. Numai în jurul casei părinteşti erau cinci instalaţii. Toate au pierit.

Retrăieşte frumuseţea. Cum ieşeau bărbaţii pe uliţe, de Paşti, în cămăşi noi, după ce femeile lor se adunaseră de cu iarnă la clacă, să coasă pânzeturile şi să-şi ţeasă dorurile.

„Ultima clacă a fost în 1990”, altă cifră de netăgăduit, de parcă a contabilizat distrugerea, treaptă cu treaptă, a vetrei în care s-a născut.

 

Cuvintele bunicului

În ’48 le-au intrat în casă comuniştii, să-l acuze pe bunicul că e chibaur. Pe motiv că muncise toată viaţa şi trăia omeneşte.

„Auzi, ce-mi grăiesc ăştia!”, lacrima bunicului răsună şi azi în urechile nepotului.

 

Invitaţie din Franţa

Un tânar de la el din sat, plecat în Franţa, îi zice domnului Candiu, anul trecut, că tare bine ar fi dacă ar veni în Occident. „Ce să fac eu acolo, băiete?”. Fierărie. „Cum aşa?. Aici se caută meşteri autentici. Dumneata ai fi pentru francezi o comoară, i-a zis flăcaul. Aţi fi plecat? “Dacă eram cu 20 de ani mai tânăr, da. Mă duceam unde e nevoie de meseria mea”. Îmi arată o pereche de potcoave de cal. Zece lei. Atât ar primi azi pentru munca lui.