Premierul Benjamin Netanyahu a început prima campanie electorală din 2019 de pe o poziţie de slăbiciune. Oricărui politician din oricare ţară democrată i-ar fi dificil să câştige trei seturi consecutive de alegeri.
Asemenea întâmplări sunt foarte rare, întrucât publicul oboseşte să tot vadă aceeaşi figură la cârma ţării.
Statistic vorbind, se poate presupune că, în lipsa acuzaţiilor formale de corupţie contra lui, Netanyahu ar fi pierdut încă de anul trecut.
Cei care au un interes politic de a-l răsturna pe Netanyahu ar trebui să înveţe câte ceva din Afacerea Amedi, în care familia Netanyahu a fost acuzată că a finanţat tranzacţii private cu bani publici.
În martie 2000 poliţia şi procurorul Edna Arbel au recomandat ca Netanyahu să fie inculpat pentru fraudă şi abuz de încredere, însă procurorul general de la acea dată, profesorul Elyakim Rubinstein a respins ideea.
În schimb, Rubinstein a publicat o condamnare usturătoare a lui Netanyahu şi a familiei sale.
Condamnarea etică din declaraţia lui Rubinstein a rezonat atât de profund în conştiinţa publică încât l-a împiedicat pe Netanyahu să mai conducă Likud spre o nouă victorie electorală până în 2009.
Într-o democraţie, un conducător care îşi trădează poporul e pedepsit de popor, şi încă cu asprime.
Procurorul General Avichai Mandelblit ar fi putut acţiona similar în cele trei dosare de corupţie ale lui Netanyahu, mai ales în cazurile 2000 - în care Netanyahu e acuzat că i-a ajutat pe proprietarii ziarului Yedioth Ahronoth, publicaţia-soră a Ynet, să-şi zdrobească cel mai mare concurent în schimbul promovării imaginii sale - şi 3000 - în care vărul şi avocatul personal ai lui Netanyahu sunt acuzaţi că au dirijat o tranzacţie cu armament a statului astfel încât să profite personal câteva personaje implicate în ea.
Mandelblit ar fi putut lansa o condamnare publică necruţătoare, întrucât corupţia premierului e strigătoare la cer, însă şi el şi procurorul de caz au decis altfel.
Pe de altă parte, cazul 1000 - în care Netanyahu e acuzat că a primit cadouri ilegale de la mogulul de la Hollywood Arnon Milchan şi de la afaceristul australian James Packer - trăsneşte, din perspectiva publicului, a mită şi a comportament penal, sau cel puţin inadecvat; însă acesta a fost cel mai puţin popularizat de presă şi aproape că a dispărut în obscuritate.
Campania electorală a Albastru şi Alb şi-a îndreptat şi ea loviturile şi săgeţile spre aspectul judiciar al comportamentului lui Netanyahu şi al familiei sale, iar nu către aspectul moral.
Însă actuala transformare în armă a sistemului judiciar, văzut ca un instrument de propagandă, s-a dovedit a fi un eşec. Conform sondajelor exit-poll, cam jumătate din publicul general şi cam 57% din publicul evreiesc refuză să vadă inculpările lui Netanyahu ca pe un obstacol în calea unui nou mandat al lui.
În cele din urmă, acuzaţiile şi inculpările împotriva lui Netanyahu n-au făcut decât să-i împingă pe susţinătorii ezitanţi şi indecişi să voteze Likud sub conducerea lui.
Şi nu e exclus ca votul lor să fi fost diferit dacă premierul ar fi fost supus judecăţii morale a poporului. (RADOR)