Actualitate
„Incomozi, încăpățânați, dar m-aș lăsa operat de ei” | Medicii, acești oameni minunați și poveștile lor nespuse
Mă voi întoarce în timp... Îl cunosc pe Sorin Aldea de vreo 20 ani, din Iaşi, de pe vremea când eram studentă în anul 6 la Facultatea de Medicină, şi când el era asistentul nostru universitar la neurochirurgie.
Când am început acest stagiu plictisitor - la care cam aveam de gând să chiulim pe rupte, nefiind tentate să devenim vreodată neurochirurgi - am fost toate (cele 3 „mândre” cum ne spuneau prietenii, eu şi colegele mele de-o viaţă, toate 3 gălăţence, prietene foarte bune) fascinate de acest doctor tânăr, talentat, cult, desprins parcă dintr-un film gen Dr House al acelor vremuri. Un model de doctor din toate punctele de vedere...
Nu trebuie să menţionez că am învăţat de am rupt (am luat 10) şi că a fost unul din stagiile noastre preferate şi nici că prietena mea cea mai bună a ales să plece după acest tânăr neurochirurg în Franţa...
Anii au trecut, am rămas prieteni în online. Toţi colegii mei au plecat şi ei pe rând în Franţa. Şi toate prieteniile frumoase de aici s-au transformat în prietenii online.
Am povestit, am comparat, am încercat să schimbăm mentalităţi. Să aducem o parte din ceea ce au descoperit ei acolo, aici. În România!
Şi în acest schimb de discuţii, îmi povesteşte Sorin că lucrează cu 2 colegi mai tineri, aflaţi în rezidenţiat la Paris, care sunt extrem de talentaţi şi că este foarte mândru de ei. Că sunt români şi că vor să se întoarcă acasă la un moment dat.
La acel moment, ştiu că m-am gândit... „Ce vor ăştia să facă aici în ţară?” Şi... Am uitat de ei...
Până într-o zi, când Bogdan Andreescu, pe vremea respectivă încă manager la Spitalul Colentina, îmi spune încântat că a descoperit 2 neurochirurgi tineri cu un proiect fabulos în cap... Se derulau diverse noţiuni abstracte: manevre neurochirurgicale minim invazive, microscoape, anestezie vigila (adică pacientul e treaz în timp ce neurochirurgul îi umblă prin cap), programe de neuro-navigaţie. Nu înţelegeam nimic. Singura lui problemă era legată de piedicile venite din partea sistemului de a le recunoaşte acestor neurochirurgi competenţele câştigate la Paris. Acela a fost declicul: dacă toate celelalte noţiuni abstracte nu mi-au atras atenţia, cuvântul Paris mi-a adus aminte de cei 2 neurochirurgi tineri şi extrem de talentaţi despre care vorbea Sorin. L-am rugat pe Bogdan să luăm legătura şi cu Sorin, să îl întrebăm dacă este fezabil planul celor doi, să îl întrebăm care sunt ceilalţi doi ultra-talentaţi.
Surpriza a fost că cei doi medici peste care dăduse Bogdan Andreescu erau aceiași colegi de care îmi povestise cu mult timp în urmă Sorin.
Ţin minte cuvintele lui: „ Sunt incomozi ca fire, încăpăţânaţi, dar incredibil de talentaţi. Şi dacă şi-au pus în cap ceva, cu siguranţă vor reuşi. Aveţi încredere în ei. Eu m-aş lăsa cu siguranţă operat de ei”.
Recomandările noastre
