Copleșiți de nenumăratele capodopere ale artei creștine acumulate în secole, uităm că, în creștinismul primar, arta era prost văzută, de nu chiar blestemată.
Pînă la finele secolului al II-lea, nu prea există vreo reprezentare artistică creștină. Văzînd astăzi cît de provocatoare sînt temele și mesajele creștine pentru artiști, te și întrebi de ce primii creștini au reprimat orice exprimare plastică a credinței lor? Istoricii dau mai multe explicații și este posibil ca toate să fie simultan adevărate. Prima explicație vizează contextul: exista o teamă a creștinului de a-și arăta public credința față de păgînii cu mult mai numeroși în mijlocul cărora trăia - uciderea lui Iisus Cristos, dar și primele martiraje, erau proaspete în mintea primilor creștini. Apoi, nici nu erau prea mulți creștini la începuturi. Dar cea mai solidă explicație este aceea că primii creștini, care se socoteau în continuare ca aparținînd religiei mozaice, neavînd conștiința că sînt primii credincioși ai unei noi religii, cu zelul proaspătului (re)convertit, urmau strict cea de-a doua poruncă a Decalogului.
Mai există, de asemenea, un motiv de luat în calcul. Artele erau deja socotite în Imperiul Roman cadrul ideal pentru orice practici hedonice, un îndemn spre plăceri de tot felul, dar și semn al unei anume bogății care, automat, însemna o anume decadență pentru gîndirea creștină. Or, rigoarea primilor creștini nu putea suporta voluptatea concupiscentă propusă de arte. În fond, creștinii știau deja din Carte că Dumnezeu este ireprezentabil figurativ, așa că arta plastică creștină chiar nu avea sens.
Ce anume îi face pe creștini să își schimbe atitudinea față de exprimarea plastică la finele celui de-al doilea secol este, iarăși, doar de presupus. Fapt este că, din acest moment, încep să apară și să se înmulțească semnele. La început, semnele par a avea rol de recunoaștere: peștele, mielul, porumbelul sau crucea sînt folosite tot mai mult, probabil ca elemente de identificare. Crescînd o anume siguranță de sine odată cu solidificarea credinței în adevărurile lui Iisus, a făcut să dispară reticențele inițiale. Începînd cu secolul al III-lea, se remarcă tendința asumării în mesaj creștin a unor vechi legende - Zeus devine Dumnezeu, Orefu devine David sau chiar Iisus, narațiunile mitice fiind, astfel, reinterpretate. Dar, mai ales, se remarcă preluarea multor episoade din Vechiul Testament. Faptul că asemenea scene sînt reprezentate în interiorul sarcofagelor sau al catacombelor, indică rolul lor preponderent: erau un sprijin în rugăciune. În rugăciunile de salvare, probabil că prezența unor asemenea exprimări vizuale întărea mesajul de genul: ajută-mă, Doamne, așa cum l-ai ajutat pe Noe sau pe David sau pe Daniel! Nu în ultimul rînd, apariția formelor plastice de exprimare a credinței avea rolul de impresiona și, poate, de a-i convinge pe necreștini. Faimoasa frază ”Precum scrisul este pentru cei care știu carte, pictura este pentru ignoranți”, care devine un adevărat principiu al misionarismului creștin și stimulează puternic arta creștină, este un pic mai tîrzie. Această formulă apare abia în a doua parte a secolului al VI-lea, într-o scrisoare pe care Papa Grigore I a scris-o episcolului Serenus al Marsiliei. Sigur că lucrurile s-au schimbat radical după Edictul de la Milano, care consacră deplin libertatea creștinismului, și, mai ales, după Edictul de la Salonic, care consacră creștinismul ca religie oficială. Tot în secolul al IV-lea are loc Conciliul de la Niceea, cu rol fundamental în conturarea dogmatică a credinței creștine. De acum înainte, arta creștină a devenit artă imperială și drumul ei spre monumentalitate, spre perfecțiune este deschis. Drumul nu a fost, totuși, lin. Secolele VIII - IX cunosc criza iconoclastă și, mult mai tîrziu, formele dure de protestantism și, azi, de neo-protestantism resping orice reprezentare vizuală a mesajului creștin (deși, neoprotestanții folosesc fotografia în misionarismul lor actual).
Recomandările noastre
