Patru din şase elevi model ale căror poze tronează pe panoul şcolii generale pe care a absolvit-o patronul OTV sunt membri ai familiei sale: el, fraţii şi tatăl lor.

Iunie 2005. În locul formulei de salut, bătrânul se răsteşte: "Eu sunt tatăl lui Dan Diaconescu!". Consilierii locali din Caracal trebuie să decidă unde va fi amplasat monumentul dedicat eroilor căzuţi în război. Maiorul (r) Nicolae Diaconescu e reprezentantul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere şi ţine cu tot dinadinsul ca Monumentul Recunoştinţei să fie construit sub atenta lui supraveghere.

Dintr-o mapă roasă la colţuri, scoate mai multe schiţe: ştie exact cât de înaltă şi cât de lată va fi construcţia, ce culoare va avea şi ce versuri vor fi dedicate eroilor. Bătrânul trecut de 70 de ani a luat deja toate deciziile.

Pentru că a ales ca amplasament locul din faţa Cercului Militar din Caracal, unde sunt trei bănci şi mai mulţi brazi, primarul Gheorghe Anghel se opune iniţiativei: "Nu tăiem pomii! Îl construim în altă parte". Maiorul mai face o dată referire la fiul său, ziarist, şi la puterea lui de a "demasca hoţii", apoi pleacă nemulţumit din sala de şedinţe. "Nu uitaţi că eu sunt tatăl lui Dan Diaconescu, care e cetăţean de onoare al oraşului din ’99!" se aud, scurgându-se pe hol, cuvintele ameninţătoare.

La 200 de kilometri distanţă, fiul "demască hoţii" dintr-o garsonieră transformată în studio de televiziune şi se pregăteşte să pună pe picioare cea mai mare ciudăţenie mediatică din România.

Iunie 2010. Uşor "extravagant", placat cu un soi de faianţă neagră care nu prea reuşeşte să imite marmura, Monumentul Recunoştinţei din Caracal stă semeţ într-o piaţetă din centrul oraşului.

Pentru Nicolae Diaconescu ambiţiile s-au stins. Astăzi nu mai contează că a pierdut războiul cu primarul şi că statuia nu a fost ridicată unde a vrut el. Azi-noapte, unul dintre cei trei fii ai săi, mezinul cu numele căruia deschidea orice uşă, a schimbat garsoniera pe o celulă.

"El şi-a făcut treaba bine"

Ajuns la 83 de ani, maiorul în rezervă e bolnav şi plânge mai des. "Ca să faci ce a făcut Dănuţ, trebuie să fii român! Nu e prima dată când îl lovesc. Şi Năstase era să-i ia televiziunea! O să se ridice şi de data asta!", spune Diaconescu senior.

Deşi, când a primit vestea că fiul său s-a ales cu un mandat de arestare pentru 29 de zile, s-a gândit să vină la Bucureşti, maiorul care îşi spune colonel a rămas în Caracal. A dat drumul la câini - "că brusc s-a trezit toată presa că vrea să vorbească cu mine, să vadă cum mă simt. De aia nu mai pot ei! De fapt vor să facă rating ca Dănuţ" - stă închis în casă cu soţia sa, Maria, şi nu au mai oprit televizorul de trei zile. Se uită non-stop la creaţia fiului său, "televiziunea poporului".

"Sunt îngrijorat, ca orice părinte, dar ştiu că va reuşi să arate că e nevinovat. El şi-a făcut treaba bine, a dat locuri de muncă şi salarii oamenilor şi ei l-au băgat în necaz. Dar scapă, sunt sigur!", zice Nicolae Diaconescu.

"El e pasărea Felix"

Afară, pe strada Mihai Viteazul din Caracal, patronul OTV e tot "Dănuţ". Când vorbesc despre el, vecinele, trecute de prima tinereţe, utilizează tot arsenalul stilistic: epitete peste epitete şi comparaţii cu Mesia, Sfântul Gheorghe sau Ahile. Concluzia: "El e pasărea Felix!... sau cum îi zice ăleia care renaşte...". Pe aceeaşi stradă, mai spre centru, e Şcoala nr.1 pe care Diaconescu a absolvit-o la începutul anilor ’8

Pe unul dintre pereţi atârnă un panou prăfuit care îi înfăţişează pe cei mai de seamă elevi ai instituţiei. Din şase nume, patru sunt Diaconescu: Nicolae junior, Mario, Dan şi Nicolae senior. Familia ziaristului.

Aplecarea spre matematică despre care pomeneşte tatăl său l-a dus pe patronul OTV, la liceu, într-o clasă cu profil real. "Era elev bun, mai chiuleam, mai jucam fotbal. Nu ştiu dacă plănuia să fie ziarist, dar mereu se gândea cum să facă bani. Cred că i-ar fi scos şi din piatră seacă!", povesteşte un fost coleg.

Ambiţia asta e înşurubată bine şi în memoria maiorului Diaconescu: "Băiatul meu a avut o viaţă frumoasă şi a muncit pentru asta. O dată, când era student, m-am dus să-i duc pachet, dar nu era la cămin. L-am găsit la o fabrică de lângă Politehnică, îmbrăcat într-o salopetă, căra colete. Noi nu prea aveam bani să le dăm, iar el nu voia să fie sărac şi se descurca!".

Multă vreme, toată familia a trăit din cele două salarii ale părinţilor. Nicolae Diaconescu a fost cadru militar şi a lucrat la depozitul de carburant al bazei militare Deveselu. Până în decembrie ’89, seniorul a fost şi locţiitorul secretarului PCR al unităţii militare.

Soţia lui a lucrat ca funcţionară la CEC, de unde s-a pensionat în 1997. Cât a fost student, pe Dan Diaconescu l-au mai ajutat şi fraţii. Cel mare, Nicolae, trăieşte astăzi la Bacău, unde e inginer în aeronautică. Mario, cel de-al doilea băiat, e mâna dreaptă a patronului OTV.

Televiziunea-revanşă

Doru Tudor, vechi prieten cu Diaconescu şi director al săptămânalului "Oglinda Romanaţiului", singurul ziar local din Caracal, oferă tuşele de final. În caseta redacţională, Dan Diaconescu apare ca fondator.

"«Oglinda» a fost lansată de el, în 1995, sub forma unui cotidian regional. După ce şi-a deschis OTV-ul, nu s-a mai implicat financiar, şi ziarul s-a autofinanţat. I-am păstrat însă calitatea de fondator", ne explică actualul director.

Doru Tudor lămureşte şi "ambiţia lui de a avea un post TV", care "a plecat de la un conflict cu Dan Voiculescu". "Era şef de secţie la «Curierul Naţional» când l-a trimis Valentin Păunescu să facă un material cu Voiculescu. S-au cunoscut, s-au plăcut şi până la urmă au pus pe picioare reţeaua de ziare regionale «Jurnalul». După ce au făcut foarte mulţi bani, Voiculescu a deschis Antena 1 care trăia din banii făcuţi de «Jurnalul». Lui Dan nu i-a convenit şi a plecat sperând că într-o zi îşi va lua revanşa şi o să-şi facă televiziunea lui", încheie Tudor. "S-au trezit toţi că vor să vorbească cu mine. De aia nu mai pot ei! De fapt vor să facă rating ca Dănuţ." NICOLAE DIACONESCU, tatăl mogulului OTV