Trump a trecut peste alegerile de la jumătatea mandatului mult mai bine decât predecesorii săi, din cauză că Stânga s-a sabotat singură.

Un editorial de Alexis Carré pentru Le Figaro.

După înfrângerea lui Hillary Clinton, mai mulți intelectuali apropiați Democraților au apreciat că deriva identitară a partidului era cea care favorizase victoria lui Donald Trump, prin stigmatizarea excesului de albi din clasele populare în numele apărării minorităților.

Acest avertisment nu i-a convins pe strategi și mai ales pe militanții Stângii din Statele Unite, mai ales pe cei grupați în jurul lui Bernie Sanders, iar partidul a continuat să meargă pe aceeași linie, fără a-și pune probleme ce efect va avea ea la alegerile de la jumătatea mandatului.

Eliminându-l în iunie pe Joe Crowley, unul dintre baronii Partidului Democrat, din cursa electorală în care își apăra locul ca Reprezentant în al XIV-lea District din New York, Alexandria Ocasio-Cortez întruchipează perfect o nouă generație de militanți greu de controlat de aparatul partidului. Susținută de Black Lives Matter, Womens’s March și alte organizații apropiate de aripa stângă a partidului, ea a învins lejer un candidat care beneficia de o finanțare mai bună, susținut de sindicate și vechi în circumscripția sa.

Această victorie neașteptată împotriva unui centrist care o susținuse pe Hillary Clinton în 2016, a putut da celor dezamăgiți de înfrângerea lui Bernie Sanders în alegerile democrate primare speranța de a le-o plăti aliaților moderați.

În circumscripția sa, tânăra de 29 de ani Ocasio-Cortez și-a asigurat o victorie detașată, cu 78% din voturi împotriva contracandidatului său Republican. Campania ei, marcată de referințe explicite la socialism, s-a sprijinit pe afirmații imposibil de auzit cu foarte puțin timp în urmă, cum ar fi gratuitatea educației superioare, mărirea salariului minim sau abolirea ICE, autoritatea creată în 2003 pentru controlul frontierelor și prevenirea imigrației ilegale (Immigration and Customs Enforcement).

Dacă discursul ei a sedus un district popular și puternic multirasial, nu este deloc evident că această rețetă ar putea funcționa la scară națională și pentru un partid întreg.

Ideologia în jurul căreia se grupează această aripă progresistă a partidului conține multe contradicții. Deși Bernie Sanders a știut să-și marcheze mișcarea cu un discurs de inspirație social-democrată, concentrat pe măsurile economice menite să amelioreze viața claselor populare, nucleul militant al mișcării s-a politizat indiscutabil în jurul temelor identitare, care determină decisiv angajarea lor politică.

Dacă tensiunile dintre cele două retorici sunt aproape inexistente în locuri, mai degrabă urbane, unde clasele populare sunt efectiv multirasiale și diverse, contradicțiile lor tind să apară peste tot unde beneficiarii acestor două politici nu mai sunt aceleași persoane, adică acolo unde cei care nu aparțin minorităților rasiale sau culturale, albii, constituie majoritatea categoriilor populare.

Propunând abolirea ICE (#AbolishICE), agenția responsabilă cu combaterea imigrației clandestine, sau plasând justiția rasială în centrul campaniei sale, Ocasio-Cortez își asuma puține riscuri într-un district cu mai puțin de 20% albi. De asemenea, era puțin probabil ca o astfel de retorică să o penalizeze pe Rashida Tlaib, prima reprezentantă musulmană în Districtul al XIII-lea din Michigan, unde sunt mai puțin de 33% rezidenți albi.

Însă ceea ce este valabil la scară locală nu mai este la scara multor state, și mai ales la scara unei țări unde albii încă reprezintă peste 60% din populație.

Unul dintre simbolurile eșecului acestei strategii este cu siguranță înfrângerea lui Stacey Abrams, în care presa credea că vede prima femeie de culoare aleasă guvernator al Georgiei (un stat alb în proporție de 55%), în fața unui Republican, Brian Kemp, mai mult decât mediocru.

Logici asemănătoare pot explica înfrângerea lui Andrew Gillum, candidat progresist negru la guvernoratul Floridei, sau a Christinei Hallquist, prima candidată transsexuală pentru guvernoratul Vermont.

Tensiunile care există între aceste două linii afectaseră, deși numai în treacăt, campania pentru primare a lui Bernie Sanders, în care mai multe evenimente au fost perturbate de activiștii Black Lives Matter, care îi reproșau concentrarea pe chestiunile economice în detrimentul celor rasiale.

Reciproc, este plauzibil că aceste motive au făcut în numeroase cazuri inaudibil programul economic al candidaților progresiști în fața alegătorilor albi, pe care retorica identitară îi plasează din start în tabăra vinovaților.

Ar fi totuși iluzoriu să ne gândim că această problemă ar putea fi reglată printr-o schimbare de program sau de direcție politică. Într-un sistem electoral caracterizat printr-o slabă participare și, în cazul Stângii, printr-o dependență crescută de votul tinerilor, Partidul Democrat nu are prea multă libertate de mișcare în ceea ce privește strategia sa. Aceasta trebuie să integreze grupurile capabile să se mobilizeze cu ocazia alegerilor, în favoarea candidaților săi.

În aceste condiții, pare improbabil ca partidul să poată schimba parametrii care aparțin culturii militante asociative de astăzi și care nu își au originea în funcționarea sa internă, ci în socializarea politică a studenților de stânga din universități.

Liberalismul politic nu mai entuziasmează și cei câțiva aderenți nu se grăbesc să-l apere.

Ceea ce este adevărat pentru universitate este adevărat și pentru societate în ansamblul ei. În comparație cu sindicatele aflate în declin, forțele cele mai capabile să genereze un angajament politic fiabil și durabil pe stânga sunt forțe constituite pornind de la logici identitare.

Nu mai există angajamente în numele dreptății economice și sociale, ci mai degrabă în numele unei comunități căreia îi aparții și care trebuie reprezentată și apărată împotriva nedreptăților pe care le suferă.

Pentru a remedia această situație, este necesară o contraofensivă intelectuală, însă nici un democrat moderat nu este cu adevărat pregătit să lupte împotriva acestor aliați incomozi, dar considerați ca o cauțiune morală indispensabilă mișcării.

În locul acesteia, statul major al partidului a preferat să atragă cât mai mult sprijinul acestor grupuri, selecționând candidați în funcție de sexul, sexualitate și culoarea pielii lor.

Drept urmare, capacitatea Partidului Democrat de a adresa un mesaj care să fie auzibil de comunitatea națională în totalitatea sa este amputată. O arată rezultatele per total modeste în fața unui adversar ca Donald Trump, când comparăm cu locurile pierdute de cei trei predecesori ai săi la alegerile de la jumătatea mandatului.

Aceste alegeri sunt un moment-cheie în mecanismul instituțional de peste Atlantic. Regimul american funcționează pe bază de compromis, care este necesar prin repartizarea locurilor puterii între cele două partide. Este deci ceva obișnuit de a avea un congres democrat sub un președinte republican și reciproc.

Ceea ce neliniștește la aceste alegeri este criza regimului reprezentativ, care este mai adâncă decât lasă să se vadă. Devine din ce în ce mai dificil pentru un candidat de a-și convinge alegătorii de capacitatea sa de a guverna, adică de a vorbi și acționa pentru ei.

În spatele alegerii unei cohorte de candidați „curcubeu” se ascunde transformarea reprezentării din dispozitiv de guvernare în dispozitiv narcisist.

Mai degrabă decât de a căuta un compromis privind conducătorul sau clasa conducătoare cea mai capabilă să producă și să inspire o acțiune comună, un număr tot mai mare de indivizi ar vrea să vadă în reprezentare o condiție de asemănare.

Această criză îmbracă forme diferite la stânga și la dreapta. În fiecare caz, ea încearcă să înlocuiască comunitatea de acțiune care unește oameni asemănători în urmărirea acelorași obiective cu o comunitate de ființe esențial separate unele de altele.