Un cioban de acum opt secole a visat că trebuie să sape în munte după o icoană. După ce a găsit-o, a continuat să sape până cea a ieșit o biserică. Duminica și la sărbători, preotul vine să slujească.

Liniştea de după ploaie e spartă doar de lătratul unui dulău deranjat din siestă de cei doi musafiri nepoftiţi ajunți în curtea bisericii din satul Aluniş, comuna Colţi, judeţul Buzău. Pe aici, oamenii obișnuiesc să vină doar duminica și de marile sărbători ortodoxe, atunci când preotul din comună  vine să slujească.

Altfel, sătenii mai trec pe aici doar ca să aprindă lumânări la crucile sub care se odihnesc rudele lor trecute la cele veşnice. Mai mulţi vizitatori sunt turiştii care s-au încumetat să-şi rupă maşinile sau să meargă pe jos pe drumul spart de ţară care leagă sătucul din Munţii Buzăului de Pătârlagele, orăşelul de pe DN 10, şoseaua dintre Buzău și Braşov. Dar merită efortul unei drumeţii de zece kilometri, pentru că aici, într-o atmosferă pastorală, dai peste una dintre singurele biserici ortodoxe din România săpată în piatra muntelui, veche de aproape 800 de ani, în care încă se mai fac slujbe religioase. Este biserica rupestră din Aluniş.

Electricitatea știrbește din taina locului

Ușa bisericii cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” este deschisă tot timpul, aşa că oricine poate intra să se roage sau doar să o viziteze. Intrarea în biserica din munte este protejată de o construcţie din lemn, vopsită în albastru. Interiorul este sărăcăcios, iar pereţii, tapetaţi cu icoane vechi, afumate de la lumânări şi candele. Singurul decor mai acătării este un candelabru de fier forjat aurit. Lumina becurilor pare nelalocul ei. Strică, întrucâtva, farmecul tainic al locului.

Pe o măsuţă, lângă un mănunchi de lumânări, se află o casetă în care cei ce vor să aprindă o lumânare pentru vii sau răposați sunt îndemnaţi, în scris, să lase 50 de bani de bucată. Iconostasul pare foarte vechi, dar pe o plăcuţă de lemn scrie: „Executat de Bisceanu Damean, Diaconu Ion și Crăciun 1981”. Pe o altă plăcuţă, atârnată într-un cui, turiștii mai puțin duși la biserică sunt rugați să nu intre în altar.

„Se mai face și câte un botez”

Ca nişte paznici, zeci de morminte veghează până la intrarea în biserică. În stânga, o chilie uşor ovală, aparent neterminată, adâncă de un metru şi jumătate şi cam la fel de înaltă, a fost transformată într-un fel de magazie. În dreapta se mai află alte două chilii. Una, la acelaşi nivel cu biserica are două încăperi. Un fel de garsonieră dublă... În prima, se află într-un colţ o vatră, iar în cea de-a doua, un pat de piatră. La cea de-a treia ajungi doar după ce urci vreo 15 metri pe nişte scări săpate, de asemenea, în piatra muntelui. E un fel de gaură mai mare. Îți vine greu să crezi că în aceste încăperi cineva a trăit, nevoindu-se cu anii!

De după gard se iţesc două capete curioase. Sunt două băbuţe: tanti Anica şi tanti Ileana. „Sunteți preoți?”, te întreabă zâmbind ştirb. Sunt puţin dezamăgite de răspuns. Apoi ne confirmă doar ceea ce ştiam: „se slujește, maică, da’ numa’ duminica de sărbătoare mare. Și se mai face și botez, da’ nuntă nu!”, sporovăiesc vesele. Peste drum este o pensiune frumoasă, dar nu e nimeni acasă. Babele spun că e scumpă: „Vin numa’ străini şi de la Bucureşti...”

Minunea de acum opt secole

Legenda spune că doi ciobani, Vlad și Simion, au început lucrarea, în anul 1274, după ce unul din ei a fost îndemnat în somn de o voce să sape în masivul stâncos ca să caute o icoană. Om credincios, ciobanul s-a apucat cu tovarăşul său să sape şi, în scurtă vreme, au găsit icoana făgăduită. Apoi, cu ajutorul sătenilor, s-a zămislit astfel bisericuţa, iar numele celor doi ciobani se găsesc şi astăzi, săpate în piatră, în sfântul altar. Atestările documentare ale lăcaşului de cult datează din Evul Mediu.

Astfel, există un hrisov al domnitorului Mihnea Turcitul din 1586-1587 prin care soția lui, doamna Neaga, înzestrează schitul, făcându-l mănăstire. Între anii 1649 - 1668, are loc o lărgire a bisericii inițiale și care provoacă litigii cu moșnenii din Sibiciu. De-a dreapta şi de-a stânga bisericii se afla trei încăperi, săpate de asemenea în stâncă. Ele au servit drept chilii pentru călugării schitului.

Biserica săpată în piatră are forma de navă, cu tavan boltit. Absida altarului este mică, prevăzută cu Sfânta Masă, firide pentru vase de cult, precum şi cu fereastră. Şi naosul are fereastră, pentru iluminarea stranei cântareţului şi pentru aerisire.

Dimensiunile bisericii din piatră sunt: 8,80 m lungime, 4 m lățime și 2,80 înălțime. În anul 1870 s-a pus o catapeteasmă din lemn de stejar, cu icoane din tablă de zinc, de către ieromonahul Eftimie Ciolăneanu. Pridvorul-pronaos este impodobit cu picturi, tot pe tablă de zinc. După anul 1871, locașul de cult a devenit biserică parohială, după cum l-am regăsit și noi.

Reporterul, în chilia cu pat de piatră