Impozitul pe burlăcie, cunoscut și sub numele de „taxa de celibat”, a fost introdus în perioada interbelică și în România. Multe țări europene, printre care și a noastră, treceau printr-o perioadă de tranziție și adaptare după Primul Război Mondial. Problema natalității și a structurii demografice a populației era una de mare importanță, așa că autoritățile au luat măsuri. Astfel a apărut măsura menită să încurajeze căsătoria și creșterea natalității.
Impozitul pe burlăcie, taxa introdusă în România în 1940 pentru a spori natalitatea
La finalul Primului Război Mondial, mai multe țări europene, printre care și România, au trecut prin mari schimbări socio-economice și politice. În acea perioadă, problema natalității și a structurii demografice a populației era una dintre cele mai mari. Se considera că promovarea căsătoriei și a familiilor numeroase ar contribui la stabilitatea socială și economică a țării. În acest context, multe guverne europene ale vremii adoptau politici pentru creșterea populație. Printre acestea se numără și țara noastră, care a introdus impozitul pe burlăcie.
Legea pentru încurajarea căsătoriei și a natalității a fost adoptată în România în anul 1940. Această taxa a fost impusă sub guvernul condus de Ion Gigurtu, în timpul domniei regelui Carol al II-lea. Măsura impunea o taxă suplimentară pentru bărbații și femeilor necăsătorite. Ea avea rolul de a stimula românii să întemeieze familii și să aducă pe lume copii. Taxa de celibat era aplicată bărbaților cu vârste cuprinse între 25 și 50 de ani. Femeile erau mai rar vizate și doar în anumite condiții, în funcție de contextul social și economic.
Principalul scop al legii era creșterea ratei natalității într-o perioadă în care multe țări europene se confruntau cu scăderea populației tinere. Se credea că familiile numeroase vor contribui mai mult la economie prin consum și muncă. De asemenea, se dorea asigurarea unei generații viitoare suficiente pentru a susține atât armata cât și economia. Impozitul pe burlăcie avea rolul de a reflecta valorile tradiționale ale societății românești din acea perioadă, care promovau căsătoria și familia ca piloni ai stabilității sociale.
Sursa foto: Dreamstime.com
Critici și controverse cu privire la taxa de celibat din perioada interbelică
Legea adoptată în 1940 nu a fost deloc pe placul bărbaților. Ea a fost criticată pentru discriminarea pe bază de statut civil. Se considera că impune o povară financiară nedreaptă asupra celor care, din diverse motive, nu se puteau căsători. În același timp, existau și dubii privind eficiența reală a legii în creșterea natalității. Mulți considerau că problemele demografice necesită soluții mai complexe decât impunerea unei taxe.
Impozitul putea crea presiuni sociale și economice asupra indivizilor, forțând unele persoane să se căsătorească doar pentru a evita taxa. Acest lucru nu conducea întotdeauna la căsătorii stabile și fericite. Atunci când un mariaj este făcut de nevoie și nu din iubire, rareori poate duce la o poveste de dragoste cu final fericit pentru ambii parteneri.
Legea privind taxa de celibat din 1940 reprezintă un exemplu de intervenție a statului în viața personală a cetățenilor. Deși intențiile din spatele legii erau de a promova căsătoria și natalitatea, efectele sale practice și etice au fost subiect de controversă. Aceste politici reflectă tensiunile și provocările perioadei interbelice din România și modul în care guvernele încercau să răspundă acestor provocări.
Sursa foto: freepik.com
Impozitul pe burlăcie, taxa neoficială sub conducerea lui Ceaușescu
Nici în perioada regimului comunist românii nu au scăpat de obligațiile maritale. Sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu a fost introdusă o politică de stimulare a natalității. Aceasta includea măsuri drastice și diverse taxe pentru a descuraja celibatul, pentru a încuraja căsătoria și creșterea numărului de copii. Liderul comunist a impus o taxa neoficială denumită „taxa pe celibat”, asemănătoare cu impozitul pe burlăcie din perioada interbelică.
Ceaușescu a adoptat o politică demografică agresivă începând cu anii 1960. Scopul său era acela de a crește rapid populația României. Un punct central al acestei politici a fost Decretul 770 din 1966, care a interzis avorturile și a limitat accesul la contracepție. În paralel, au fost implementate alte măsuri pentru a încuraja căsătoria și creșterea natalității. Începând cu anii 1970, persoanele necăsătorite, în special bărbații cu vârste între 25 și 50 de ani, au fost supuse unei taxe suplimentare pe venit. Aceasta era o măsură destinată să descurajeze celibatul și să stimuleze căsătoria.
Impozitul pe burlăcie impus de liderul comunist nu avea o sumă fixă. Valoarea lui varia, în general fiind procent din salariul lunar al persoanelor necăsătorite. Taxa era aplicată lunar și era colectată direct din salarii. Politica reflecta ideologia regimului comunist care promova valorile familiei tradiționale ca pilon al societății. La început, măsurile au dus la o creștere semnificativă a natalității. Totuși, aceste politici au avut și consecințe negative majore. Restricționarea avorturilor și a contracepției a dus la o creștere a avorturilor ilegale și nesigure, rezultând în numeroase complicații și decese materne. Creșterea natalității a dus și la un număr mare de copii abandonați, mulți fiind instituționalizați în condiții adesea precare, potrivit adevărul.ro.