Ion Iordache tot scoate plante din cârlig. Nimic comestibil. Nimic tentant. Soarele arde şi Iordache aruncă verdeţurile astea înapoi în râu. În mod normal, malul Dâmboviţei pe la Unirii e plin de pescari amatori. Mulţi pensionari, mai prind de-o ciorbă, se mai plâng de dureri. Azi temperaturile maxime erau anunţate la 37, 38 şi chiar 39 de grade. Aşa că pe la umbra unui boschet, pe la prânz, la pescuit e doar Ion Iordache.
E cod portocaliu, e caniculă, „moare lumea”! Oare Ion Iordache chiar nu ştie asta? Ba ştie. Dar, transpirând ca după un maraton, burtosul pescar spune că n-are ce face acasă.

La peşte

E o zi poticnită, parcă trece în reluare. Şi Ion Iordache zice că, odată, a prins „un caras de două kile, două kile jumate” în Bucureşti. E prea cald ca să mai ceară cineva dovezi pentru afirmaţia asta. Azi a prins trei micuţi, să ducă şi el ceva pe-acasă. „Da nu-i mai scot acuma să-i arăt, că am treabă”, zice ursuz pescarul.
E ora 12. Şi lui Iordache îi e al naibii de cald în maioul lui leoarcă de sudoare. Mai aruncă o dată. Cam fără chef. Stă cât stă, iar scoate o tufă. Decide să renunţe, să se retragă acasă. „E cald, dar dacă am 4 milioane pensia, ce să fac? Vin la peşte”, vine şi explicaţia.
Alături zac „cadavrele” mai multor sticle de jumate de apă. Privim la apă, a pagubă, în tăcere. Şi-apoi, dintr-o dată, Iordache zice că era să fie amendat când dădea la peşte. „Păi, nici asta nu ne lasă? A venit unul, poliţist, mi-a zis că de ce dau la peşte. Şi i-am arătat că nu scrie nicăieri că n-am voie. Şi m-a luat cum mă cheamă. Dacă n-a stat o oră să mă aştepte să scot undiţele din apă…”, tot povesteşte Ion Iordache, ca de-un mega-eveniment.
Ion Iordache e aici de la 4 dimineaţa. Ca un pescar profesionist. Lângă el, la câţiva metri distanţă, trec maşini, autobuze, e praf. Şi se vede reclama uriaşă la Samsung, de pe Biblioteca Naţională.

La unghiere

La Unirii, pe lângă trecători – unii care s-au tolănit şi-au adormit pe iarbă -, nu e doar Iordache care-şi face de lucru. Sub soarele amiezii, mai e de exemplu, Viorel. Vinde unghiere. Unghiere, pile de unghii, forfecuţe. Chiar pe colţ, la trecerea de pietoni, cum intri de pe Splaiul Unirii. Nu se ştie cui îi mai arde pe arşiţa asta să-şi taie unghiile, dar băiatul insistă, să-şi expună produsele.
„Aşa mă descurc. Că trebuie să iasă banul”, e pragmatic vânzătorul stradal.
Viorel zice că e un tip obişnuit cu strada, fie iarnă, fie vară. Şi canicula asta nu-i nimic! „Acum vreo trei ani, când a fost codul roşu, atunci a fost rău!”, zice. Are metodele lui să se răcorească. Are tactică. Nimic complicat. Lângă el e ditamai sticla de Fanta-fructe de pădure în care pluteşte un adevărat gheţar pus de cu seară la congelator. Mai soarbe câte o guriţă, pe măsură ce se topeşte.”Ei, şi mai merge o bere din când în când”, spune cu tonul unei pozne bucureşteanul. „Deşi am auzit că nu e bine cu berea pe căldura asta…”, o dă apoi pe sănătate.

La protest

Oraşul tremură leneş la prânz sub dogoarea care urcă din asfaltul încins. Poate la Universitate o fi ceva mai multă agitaţie. Aici, rămăşiţele protestului care se aprinde seară de seară flutură la cele mai firave adieri de vânt. Pancartele şi steagurile sunt aşezate, cuminţi, sub „paiaţele” lui Caragiale.
O ştire spune că psihologii nu recomandă luarea unor decizii importante pe caniculă, că trebuie „să manifestăm mai multă înţelegere faţă de cei din jur”. E şi-o statistică la mijloc: între 1 şi 2% dintre persoane suferă de depresie estivală. Devin agresivi. Poate că de asta trei dintre greviştii de la Universitate, adunaţi sub umbra firavă a unui copăcel de la „Kilometrul 0” al democraţiei, sunt cam irascibili. Joacă table, mai cască, dar sar repede cu gura dacă dai să faci poze: „Şterge-le imediat! Noi trebuie să ne ferim aici de altele…”, zice suspicios un tip cu mustaţă.
Ceva mai încolo, la umbră, un grupuleţ îşi face de lucru la peste 37 de grade Celsius. Oamenii au încins o dezbatere pe tema „greva foamei”. „Am făcut şi eu vreo 30 de zile!”, se laudă unul. „Da, lasă, bă, că tu şi cu Walter mâncaţi acolo pe sub plapumă”, e sceptic altul. Cică nu-i aşa, se jură primul. În afară de grapefruit, nimic n-a gustat, adaugă. „Să moară fetiţa mea, că aşa a fost!”, întăreşte bărbatul. Argumentele astea par că vor mai rămâne o vreme în stradă.  
Finalul, la Unirii: Câţiva copii se bucură de apa de la o ţâşnitoare stradală. Pe bulevard trece un autobuz turistic, decapotabil. În el, bătuţi de soarele amiezii în plăriuţele albe, o mână de turişti verifică agitaţi dacă au ajuns unde trebuie, fără hartă.