De la o vreme, adică de vreun secol, cînd vine vorba despre sexualitate în interiorul culturii există două abordări mari şi late: una mondenă şi alta modernă.
Cea mondenă este suculentă, anecdotică, un fel de bîrfă rafinată, fiind prilejul pentru o privire intimă, revelatoare, asupra cuiva ori asupra unui obicei sau a unei situaţii mai ample, de natură istorică ori civilizaţională. Sexualitatea în cheie mondenă este abundent utilizată nu pentru a vorbi despre ea însăşi, cît despre altcineva. Un portret al cuiva, o vorbă de spirit sau o morală anume, ca în fabule, sînt ţintele reale ale cuiva care, în coordonatele culturii, se referă la sexualitate în stil monden. Mondenitatea aduce sexualitatea dincoace de ea însăşi, personalizînd-o şi considerînd-o, cum ziceam, un prilej.
Cea de-a doua abordare a sexualităţii, utilizată de toată lumea în ultimul secol, este cea, să-i zic aşa, modernă, prin care sexualitatea este dusă dincolo de ea, universalizînd-o. Freud a deschis acest drum. Sexualitatea explică ceva profund, adînc, esenţial şi nevăzut, dar determinant cînd e vorba despre individ sau, dimpotrivă, ceva mare, enorm, milenar, de nu chiar permanent, cînd e vorba despre societate. Eşti modern dacă găseşti căi de a lansa, complet dezinhibat, idei colosale, de mare importanţă teoretică şi practică pentru lumea şi viaţă, pornind de la sexualitate. Trebuie să te referi la sexualitate cît mai nonşalant, ca la un subiect de discuşie oarecare, şi itnenisteat itneresului pentru acest subiect de conversaţie trebuie să fie pur intelectuală. Iar ideile sînt cu atît mai moderne cu cît sînt mai surprinzătoare.
Adevărul este că succesul acestui gen de abordare a cam epuizat realul: ce să mai spui surprinzător despre sexualitate astăzi? Toate direcţiile au fost deja explorate, de nu chiar bătătorite. Sexualitate şi politică, sexualitate şi comerţ, sexualitate şi sport, sexualitate şi bani, sexualitate şi artă, sexualitate şi economie, sexualitate şi design, sexualitate şi justiţie, sexualitate şi sănătate, sexualitate şi natură – găsiţi şi dumneavoastră ceva pe lumea asta ce nu a fost, deja, legat de sexualitate. În acest context pe cît de aglomerat pe atît de fascinant (sexul şi moartea nu vor înceta să fascineze specia noastră!), cea mai recentă carte a lui Andrei Oişteanu, intitulată „Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură.”, vine cu o uimitoare prospeţime. Zic „uimitoare”, pentru că autorul captivează fără să facă teorii alambicate, tumbe speculative şi salturi conceptuale în gol fără plasă de siguranţă. Cartea lui Andrei Oişteanu este o colecţie enormă de ipostaze ale sexualităţii în istorie. Sînt cititori care vor remarca sincronicitatea percepţiilor şi obiceiurilor sexuale cu trasaăturile fundamentale ale socităţilor în care acestea se exprimă. Corelaţia nu-i deloc nouă, dar este mereu util de făcut. Pe mine, însă, ce m-a cucerit în discursul lui Andrei Oişteanu este diluarea definitivă a graniţelor dintre literatură şi realitate istorică. Cu rigoare ştiinţtifică maximă, Andrei Oişteanu citează de fiecare dată sursele şi, spre bucuria mea borgesiană, sursele istorice se amestecă perfect cu cele literare. De pildă, o anumită ipostază a sexualităţii este redată dintr-o nuvelă sau dintr-un roman şi imediat următoarea este redată dintr-un izvor istoric. Nu ştiu dacă Andrei Oişteanu a premeditat, metodologic, acest amestec. Dacă nu, este încă şi mai bine. Asta înseamnă că, în privinţa sexualităţii, ficţiunea şi realitatea fac corp comun aşa cum nu fac în nici o altă privinţă. Altfel, cartea este scrisă cu distanţă, în căutarea sistematizării unei fenomenologii enorme. Totuşi, dincolo de abundenţa detaliilor (adesea, savuroase) se simte o anumită rutină. Nu e vorba despre autro, ci despre subiect.
Sexualitatea, cum ziceam, explică multe, de nu chiar totul, şi multe, de nu chiar totul, concură la explicarea sexualităţii. Teoriile în materie vin una după cealaltă, în neoprită avalanşă, şi dovedesc, doar, că imaginaţia noastră ideatică este cu mult mai dezvoltată decît, de pildă, imaginaţia trupească. Teoriile despre/legate de sexualitate nu se mai termină, apar mereu şi mereu altele tot mai noi şi mai surprinzătoare, dar practica este riguros aceeaşi de mii de ani. Cred că oamenii antichităţii, de pildă, ar fi surprinşi să afle cîte ştim noi despre sexualitate acum, cu mult mai multe decît ştiau ei, iar supriza lor ar fi încă şi mai mare cînd ar constata că, în practică, dimpotrivă, lucrurile nu au evoluat deloc. Gîndim noi mai mult şi mai îndrăzneţ decît ei, dar facem exact ce făceau şi ei. Nimic din erotismul antic nu ne este străin şi nimic, dar absolut nimic din practica erotică a timpului nostru nu era străin anticului. În plan fizic, sexualitatea şi-a atins foarte rapid limitele şi, de atunci, tot repetăm aceleaşi gesturi. În plan mental, însă, sexualitatea continuă să străbată cu o viteză de mii se ani lumină trasee neştiute din universul infinit al intimităţii noastre, continuă să provoace, să scandalizeze sau să aline, să intrige sau să bucure ca şi cum ar fi descoperită de fiecare dată, pentru prima dată.
Recomandările noastre
