Astăzi este ziua când celebrăm frumosul. Eu cred că floarea este una dintre cele mai frumoase creaţii. Dată nouă spre bucurie şi speranţă. În fiercare moment al vieţii, de la naştere şi până ne săvârşim de pe acest pământ, suntem însoţiţi de flori.

Alături de alte obiceiuri sau ritualuri, florile sunt omniprezente în viaţa noastră, de la început până la sfârşit. Aţi băgat de seamă că inclusiv unele plante care nu prea sunt agreate de noi şi care nu ne aduc niciun folos aparent, au, totuşi, toate, fără excepţie, flori frumoase. Scaietele cel ghimpos şi bun de nimic, gheara dracului, pe care dacă o atingi te arde la piele, buruienile care sufocă recoltele, toate, fără excepţie, cel puţin din câte cunosc eu, au flori frumoase.

Într-o astfel de zi de sărbătoare divin parfumată, aş fi vrut să scriu doar despre frumos. Despre flori. Despre oamenii minunaţi care poartă nume de flori. Să dau de-o parte toate necazurile care de câtăva vreme, ne înconjoară şi ne încolţesc din toate părţile.

De aceea nu voi vorbi despre subiectele fierbinţi ale zilei. Nimic despre contractele cu vaccinurile din pandemie şi cine răspunde pentru foarte mulţi bani risipiţi. Vaccinarea la chiuvetă se pedepsea cu închisoarea în timpul stării de necesitate. Guvernul, cel care a cumpărat cu nemiluita vaccinuri pe care apoi, după ce au expirat, a fost nevoit să le arunce la chiuvetă, ce pedeapsă merită? Dar nu vreau acum să comentez.

Aşa cum nu vreau să comentez despre profesionalismul unor jurnalişti, care au dat ca ştire foarte sigură, că a murit marele actor Horaţiu Mălăele, cu dată şi oră exacte şi care măcar  n-au catadixit să-i dea un telefon să vadă dacă mai răspunde sau nu. Le-a răspuns suficient marele actor, cu umorul care-l caracterizează: „Of, că nu mai muriţi odată, să scăpaţi de mine.”

Nici despre imaginile groaznice din Shanghai, cu oameni care se sinucid de foame şi disperare şi care pradă magazinele de alimente, nu vreau să comentez astăzi. Nici despre ameninţările cu foametea care, spun analişti de toate felurile, va începe să bată la porţile Europei, pentru că Ucraina şi Rusia erau cele mai mari furnizoare de cereale şi acum nu prea mai au timp să le recolteze.

Nici despre gafa lui Ciucă, premierul, pe podul de la mine, de la Brăila, când a confundat datele. Se întâmplă. Nu vreau să pomenesc nici despre imaginea devenită virală pe reţelele de socializare, cu preşedintele SUA, Joe Biden, când la sfârşitul unui discurs a încercat să dea mâna cu un personaj care nu exista, pentru că lângă el la tribună nu se afla nimeni şi apoi a găsit cu greu drumul către ieşire. Se întâmplă.

Nici pe Putin nu vreau să-l pomenesc şi nici ameninţarea pe care a făcut-o către NATO ca să nu mai militarizeze Ucraina, că o să fie belea. Nici despre clinciul dintre SUA şi China pe tema Taiwanului şi manevrele cu iz de război ale armatei chineze din preajma insulei. Nu vorbesc nici măcar despre cel mai fierbinte subiect al zilei, scufundarea navei amiral a flotei ruseşti din Marea Neagră şi dezbaterile interminabile cu presupunerea groaznică cum că ar fi avut şi două ogive nucleare la bord.

Vorbim despre ele cu îngrijorare în fiecare zi şi ne spunem că lumea a luat-o razna, fără să ne întrebe şi pe noi. Înjurăm în gând atunci când alimentăm maşina la pompă văzând preţul, şi ne certăm cu nevasta când după ce am cheltuit câteva milioane vechi, venim cu te miri ce pe fundul sacoşei din piaţă, ea fiind convinsă că nu pot costa atâta câteva nimicuri şi că sigur am dosit bani pentru berea cu băieţii. Toate astea ne fac, în fiecare zi, viaţa amară. De aceea, cu atât mai mult, atunci când o dată pe an, este o sărbătoare a frumuseţii, sărbătoarea florilor, să le dăm de-o parte. Ne vom ocupa din nou de ele de mâine.

Şi totuşi, ceva mă face să nu mă ţin de cuvânt. Un fapt din realitate, realitatea imediată, ne loveşte şi nu ne dă voie să fim măcar o dată bucuroşi. Ba chiar ne face să ne enervăm, pentru că nu poate fi umilire mai mare decât bătaia de joc a cuiva pe care ai sărit să-l ajuţi. Aici nu mai este vorba despre guvernanţi. Nici despre conflicte regionale care riscă să se extindă, nici de ogive nucleare de la bordul cuirasatelor amiral scufundate. Ci ţine de oamenii simpli. De oameni ca noi, de la care aşteptam să se comporte ca noi. Şi nu au făcut-o.

La începerea conflictului din Ucraina, când a buit la noi în ţară valul de refugiaţi plecaţi din calea bombelor ruseşti ca să-şi scape viaţa, unii doar cu ce aveau pe ei şi cu copilaşii în braţe, fără să ne ceară nimeni, am sărit să-i ajutăm. Oameni simpli, deloc avuţi, şi-au rupt din bucata lor de pâine ca să le dea şi ucrainenilor, acum mai năpăstuiţi decât noi.

Repet, oamenii simpli, pentru că în nădejdea Guvernului nostru, în primele zile la Vama Siret spre exemplu, s-ar fi produs un dezastru umanitar. Nu s-a produs, pentru că oamenii i-au întâmpinat cu ce au avut mai bun de mâncare şi de îmbrăcat pe refugiaţi. Le-au gătit sarmale. Au fugit cu ligheanul plin de gogoşi, să ajungă la ei cu ele calde. I-au cazat în casele lor. Oameni de afaceri au dat bani pentru a se cumpăra cele necesare, inclusiv periuţe şi pastă de dinţi. Şi-au pus hotelurile şi pensiunile la dispoziţia refugiaţilor, fără să ceară nimic în schimb.

Nenorocirea din Ucraina a prilejuit o uriaşă demonstraţie de civilizaţie şi de omenie a poporului român. Am uitat de Bâstroe, canalul care urma să sece Delta Dunării. Am uitat de Rostov, cel care a blocat intenţionat şenalul navigabil pe Braţul Sulina, producându-ne pagube imense. Am uitat şi de Krivoirog şi paguba uriaşă pe care ne-a produs-o. Am uitat de declaraţiile de acum doi ani ale preşedintelui ucrainean, care a spus, pe 23 ianuarie 2020 că: „Bucovina de Nord a fost ocupată de români”! deşi adevărul istoric este cu totul altul. Am lăsat de-o parte şi că aproape nu mai există școli în care să se vorbească româneşte.

Pe scurt, am uitat că Ucraina nu ne-a fost deloc un vecin bun. Oamenii erau la anaghie şi i-am ajutat cum am putut mai bine. Şi nu mă refer doar la partea materială, la sarmale, cârnaţi şi gogoşi, la pâine şi îmbrăcăminte, ci şi la o vorbă bună, o mână caldă, întinsă ca să îi sprijine. Gesturi care fac foarte mult în astfel de momente. La graniţele cu Ucraina, după părerea mea, românii au dat o lecţie. Poate cea mai importantă lecţie pe care trebuie să o dea un popor. Lecţia omeniei.

Nu ne-a lăudat nimeni din Occident. Nici nu am avut nevoie, deşi ştiam că dacă ne-am fi încuiat în case şi i-am fi lăsat pe refugiaţi flămânzi în frig, ar fi sărit cu toţii pe noi. Toţi cei cărora la pute ce-i românesc. Cei dinafară şi cozile lor de topor de aici. Am arătat că suntem o naţiune veche, aflată aici de la începutul lumii şi că obiceiul pământului, obiceiul bun de a fi ospitalier, de a ajuta pe cineva aflat la necaz, indiferent cine ar fi, ne-a rămas în inimă, chiar dacă peste noi au trecut atâtea vicisitudini. Că rădăcinile noastre sunt bune şi sănătoase.

La un singur lucru am să mă refer totuşi, în ziua asta mare. Pentru că ţine de suflet. De educaţie. De tradiţie.

Deşi nu-mi este deloc simpatic, am să citez dintr-o declaraţie a ministrului de Interne al României: „Cetăţenii ucraineni au săvârşit 619 infracţiuni,  au fost implicaţi în 138 de accidente rutiere, şi le-au fost aplicate 344 de sancţiuni. Să facem o mică socoteală. Războiul a început de 49 de zile. Tot de atunci au început să vină şi refugiaţii. Dacă împărţim 344 de infracţiuni la 49 de zile, rezultă cam 7 infracţiuni pe zi. Şi astăzi, în ziua aceasta minunată de mare sărbătoare, refugiaţii ucraineni comit 7 infracţiuni.

De aceea, nu am avea decât o rugăminte către refugiaţii ucraineni, pe care i-am primit cu braţele deschise, acum, când le este cel mai greu. Să ne respecte! Să ne preţuiască ospitalitalitatea! Să nu profite de faptul că suntem un popor vechi şi civilizat, care putem ierta multe! Sper să se înţeleagă bine ce am scris aici. Nu vrem să ajungem la vorba bunicilor noştri: „Îi dai nas lui Ivan şi se urcă pe divan”, din timpul ocupaţiei sovietice în România. Vrem să rămânem aşa cum suntem: oameni. Dar vrem în acelaşi timp să şi avem faţă de cine.

Astăzi este sărbătoare mare şi, haideţi să uităm măcar pentru o clipă, de necazurile de zi cu zi. E sărbătoarea florilor. E sărbătoarea frumuseţii. Astăzi celebrăm Intrarea Domnului în Ierusalim, cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor. Să deschidem fiecare dintre noi Ierusalimul ceresc pe care îl avem în suflet şi să-L primim pe Iisus cu o ramură fragedă de salcie, simbol al bucuriei şi al izbânzii binelui.

La mulți ani, tuturor românilor care poartă nume de flori!