Primele fotografii ale dezastrului de la Cernobâl au fost făcute, sub radiaţii, de Igor Kostin, un fotograf născut în Basarabia, în timpul României Mari. Azi, la 25 de ani de la tragedie, Kostin spune, într-un interviu pentru EVZ, că e mândru de originile sale de "moldovean mămăligar".

Un bărbat solid intră în holul hotelului Rus din Kiev. E îmbrăcat într-un sacou negru, cu dungi, are o mustaţă atent tunsă şi o servietă care ascunde munca lui de o viaţă. În ea sunt fotografii şocante, cu "lichidatorii" din zilele de groază de după 26 aprilie 1986, când reactorul 4 de la centrala Cernobâl a explodat. După cum se ţine, fotograful Igor Kostin pare că plezneşte de sănătate. Zici că i-au priit radiaţiile pe care le-a încasat în doze incredibile în zilele cât a lucrat ca fotograf pentru agenţia sovietică Novosti, devenind primul jurnalist care a văzut dezastrul chiar de pe acoperişul distrus al centralei, printre măşti de gaze care ascundeau mii de necunoscuţi sacrificaţi la "lichidarea" deşeurilor radioactive.

Bărbatul vorbeşte calm, uneori zâmbeşte de sub mustaţă. Spune că e mândru că s-a născut "într-un popor mic, moldovean", rezistent, de care e mândru. A venit pe lume în Basarabia, în 1936, când aceasta făcea parte din România Mare. Mai "rupe" pe româneşte, dar, recunoaşte: "N-am mai vorbit de mult". Preferă rusa. Se declară pe unde e invitat ca fiind moldovean. Acum ceva vreme, a arborat un tricolor uriaş, la vila sa de la ţară. Dacă îl întreabă vecinii ucraineni: "Păi, tu nu eşti rus?", le răspunde: "Eu sunt moldovean! Sunt mămăligar!". Fotograful de pe reactor

Practic, nu există documentar despre explozia de la Cernobâl care să nu conţină un interviu cu Igor Kostin. A devenit un fenomen. Primele fotografii pe care le-a făcut la Cernobâl au fost chiar pe 26 aprilie. S-a urcat într-un elicopter al cărui pilot era un bun prieten. De acolo a "tras" celebrul cadru, care a făcut înconjurul lumii, cu centrala înnegrită de explozie, surprinsă de sus.

Restul fotografiilor din ziua aceea au ieşit arse de radiaţii, nimic nu a mai putut fi developat. Kostin a revenit însă şi a doua, şi a treia zi, şi săptămâni întregi la locul tragediei. Cenzura sovietică i-a trunchiat din muncă, nu era loc de imagini dramatice, se căutau "eroi ai muncii socialiste".

Pentru Igor nu a contat. Cernobâl era un magnet, l-a adus anual spre centrul tragediei. A documentat ani de zile în zona otrăvită. Nu fără efecte. Kostin a trecut în repetetate rânduri prin clinici pentru probleme de sănătate cauzate de radiaţii. A supravieţuit. Acum are 75 de ani, e proaspăt tată şi spune că secretul e să nu te gândeşti decât la lucruri bune.

Lucreză la un scenariu, i l-a trimis deja lui Steven Spielberg. Evident, e despre Cernobâl. "Aţi auzit de Spielberg?", glumeşte fotograful. E nostim, el seamănă de fapt cu un alt regizor, rusul Nikita Mihalkov. Nu sunt prieteni. Au băut însă împreună la o premieră, la Moscova. Regizorul l-a întrebat, la un moment dat: "De unde ai furat mustaţa asta?". Igor Kostin i-a răspuns: "E din Moldova, prostule!".

PRIMUL LA LOCUL ACCIDENTULUI

"Ce era să fac? Să mă ascund după fusta femeii?"

Evenimentul zilei: Am înţeles că nu prea mai daţi interviuri, în special pentru presa occidentală. De ce? Ce v-a supărat? Igor Kostin: Este atât de mult material despre ce am făcut eu la Cernobâl pe Internet, că eu nici nu-mi explic de unde l-au luat toţi. Pentru că eu nu am dat multe interviuri şi nici nu am crezut că o să aibă aşa impact. Eu, personal, am crezut că Cernobâlul n-o să fie privit aşa şi nici munca mea de acolo nu am crezut că o să afecteze în aşa fel. Eu nu mi-am făcut decât datoria de jurnalist, de om, de bărbat atunci. Ştiam că trebuia să se ocupe cineva şi de asta, să facă poze, asta era profesia mea, aşa că am făcut ce a trebuit. În 1986 lucraţi pentru agenţia sovietică Novosti. Cum aţi ajuns la Cernobâl? În primele zile am plecat pe cont propriu, fără misiune de la redacţie. Am plecat şi cu sufletul, şi cu inima. Aţi simţit că e un "subiect mare"? Nu pentru că am crezut că e un subiect mare, important, nu mi-am dat seama de atunci. După cum mă simţeam eu ca jurnalist, la acea agenţie, am zis că nu se poate să nu particip. În acea vreme, presa europeană deja vorbea de mii de victime la Cernobâl. Aşa că a trebuit să merg. Trebuia să fac chestia asta. Locuiam în Kiev, erau doar 120 de kilometri până acolo. Ce era să fac? Să mă ascund după fusta femeii? Nu! Oricum, vreau să vă zic că eu m-am ocupat şi de fashion, nu numai de asta. Am fotografiat cele mai frumoase femei din lume, ulterior am făcut cunoştinţă cu Claudia Schiffer, cu Naomi Campbell. Dar nu numai asta. Pe scurt, eu mă ocupam practic şi de documentar ca jurnalist.

Am avut motive destule să mă duc la Cernobâl. Eram singurul din Kiev care puteam să fac asta. Ulterior, după explozie, au mai fost jurnalişti acolo cu mine, dar ei nu fotografiau, ei doar scriau. Dar niciunul dintre fotografi nu a plecat la Cernobâl imediat, atunci. Ştiaţi în ce vă băgaţi, ştiaţi riscurile? Eu sunt licenţiat în ştiinţe tehnice, m-am ocupat cu ingineria construcţiilor, ştiam perfect în ce mă bag. Am nouă lucrări în domeniu. Ştiam exact ce e acolo. Dar nu mă gândeam că va fi un pericol. Şi nu credeam că o să găsesc aşa ceva, aşa un dezastru. Şi, sincer, nici acum nu mă gândesc la asta. Cu toate că îmi dau seama perfect ce înseamnă şi am văzut multă suferinţă şi durere atunci, în multe spitale. Şi în spitalul de la Hiroshima, şi în Clinica nr. 6 din Moscova. Asta după accident. Pentru că, în 1986, în spitalul nr. 6 din Moscova erau transportate cele mai grave cazuri de la Cernobâl. Aici am văzut foarte multă durere.

REGIMUL ŞI LICHIDATORII

"Dacă nu era Gorbaciov, acum nu mai stăteam aici la discuţii" Dacă ar fi să alegeţi dintre fotografiile făcute atunci, care e cea "de suflet"? E o fotografie surprinsă la Cernobâl. E blocul nr. 4, care a explodat. Alături e reactorul 3. Când a explodat nr.4 multe bucăţi iradiate au căzut pe blocul nr. 3 şi în jur. Asta trebuia să o cureţe cineva. Era nevoie de oameni pe pământ. La blocul nr.3 nu puteau lucra buldozerele. La început au crezut că vor putea trimite roboţi, unii japonezi, alţii germani. Roboţii, însă, "finish"! După ce au murit roboţii au trimis soldaţii. Ăştia sunt soldaţii aceia, în fotografia asta care mi-e cea mai dragă. Nu erau conştienţi de nimic. În armata sovietică - în armata românescă, la fel, de altfel - soldatul nu gândeşte. El numai execută. Le-au spus doar să iasă pe acoperiş, să cureţe cu mâinile bucăţile radioactive. Adică, vedeau ce fac, dar trebuia să o facă, pentru că au primit ordin. În armată, cine nu executa ordinul era trimis în faţa tribunalului militar. Dar eu mai cred că popoarele slave, din care facem noi parte, peste tot în lume sunt recunoscute pentru puterea de dăruire, de sacrificiu. Cred că şi de asta s-au dus atunci soldaţii.

TULBURĂTOR. Igor Kostin a surprins acest instantaneu când se afla, în zilele cu radiaţii maxime, pe centrala Cernobâl, în aprilie 1986 FOTO: IGOR KOSTIN

Regimul de atunci a încercat să ascundă efectele dezastrului... Eu am multe documente, inclusiv cu antet "Secret", despre ce a fost atunci. Am strâns de-a lungul timpului. În primele zile, totul era secret. Eu cred că dacă nu era Gorbaciov, acuma eu nu mai stăteam aici cu tine la discuţii. Asta cred, nu ştiu sigur! Dacă era Brejnev sau altcineva, nu ştiu dacă mai era la fel. Gorbaciov a desfiinţat zidul, cortina de fier dintre URSS şi Europa. Eram atât de limitaţi pe atunci, închişi într-un glob, nimic nu pătrundea sau ieşea. Aţi fost ameninţat să nu mai faceţi fotografii "incomode" la Cernobâl? Pe mine nu putea nimeni să mă intimideze, pentru că eu eram atunci la cea mai puternică organizaţie de presă. Şi mă foloseam de asta. Pe mine mă ştiau toţi, toţi mă respectau. De ce? Pentru că toată viaţa mea am lucrat după vocea inimii. Iar, după patru zile, la 5 mai, deja aveam o acreditare să colaborez cu presa din Europa. Eu şi Izvestia, Televiziunea Centrală şi un ziar al armatei am primit acreditări acolo. Totuşi, cenzura funcţiona şi în cazul fotografiilor dumneavoastră. Eram supuşi cenzurii interne, din organizaţii. Da, mi-au aruncat multe poze. Asta cu lichidatorii e una dintre ele! A fost ţinută secret, până după 1990. Multe, multe au fost distruse. Se auzise că în SUA, cu câţiva ani înainte de Cernobâl, fusese o tragedie similară cu aceasta. Dar americanii nu au trimis oameni în zonă. Au conservat staţia, nimeni nu a murit, au făcut o zonă moartă în jurul tragediei. Aici, însă, a fost ceva inuman să trimiţi oameni să lucreze. Şi, vorba aceea, cum să se afle că URSS, o putere atât de mare, cu o capacitate atât de mare, trimite acolo oameni? În arhiva agenţiei Novosti apare că, la câteva zile după ce aţi fost la Cernobâl, aţi fotografiat cupa mondială de ciclism, ce se ţinea la Kiev. Pozele sunt în colţul opus faţă de cele de la accident. Sunt vesele, colorate, optimiste. Nu v-a fost greu să treceţi la asta, după ce aţi văzut la centrală? Eu sunt în primul rând jurnalist. Tot ce se întâmplă în jurul meu mă interesează. Când toată lumea vorbeşte despre o tragedie, când mor oameni şi doi metri mai încolo toţi se veselesc, nu pot să ignor asta! Atunci, cînd a avut loc evenimentul ăsta ciclist, trebuia să participe 16 ţări. Jumătate din ele nu au venit, din cauza Cernobâlului.

"Cred că am scăpat pentru că sunt moldovean"

Cine erau "lichidatorii" care apar în fotografiile dumneavoastră, aţi apucat atunci să-i cunoaşteţi? Lichidatorii ăştia lucrau seara. Cu o mască pe faţă, li se dădea vodcă să se cureţe. Am vreo 15 fotografii cu ei, care nu au apărut atunci. Îmi sunt cele mai dragi. Au fost publicate abia după 1990. Dar nu ştiu cine erau oamenii ăştia. Erau nişte măşti. Apoi am aflat că erau aşa-numiţii "partizani". Erau de fapt soldaţii trecuţi în rezervă şi chemaţi acolo. Nu au folosit militari în termen. Au adus şi soldaţi, dar din servicii de urgenţă. Dar nu acolo, la reactor, unde erau "lichidatorii". Primesc şi acum scrisori de la câţiva dintre oamenii ăia. Oameni straşnici. N-au bani de medicamente. Sunt bolnavi după ce au stat atâta timp la Cernobâl? Boala nu e aceeaşi la fiecare. Am observat că depinde de organism, dacă aveai sistemul imunitar mai tare, rezistai. Ei se ţin însă în viaţă şi azi. Dumnevoastră de ce credeţi că aţi supravieţuit, după ce aţi fost expus atâta timp la radiaţii? Mulţi mă întreabă cum de sunt în viaţă. Pentru că soldatul-"lichidator" a fost acolo doar o singură dată, lucra efectiv pe acoperiş între 20 şi 40 de secunde, la final primea 40 de ruble şi o diplomă. Ei, eu am cinci diplome din astea!

Poate că am scăpat pentru că sunt moldovean. Suntem naţie moldovenească, nu ne pasă de radiaţii!(râde) Eu cunosc foarte mulţi oameni, mulţi dintre ei somităţi, academicieni, învăţaţi, medici renumiţi. Aceşti medici renumiţi vorbeau că nu trebuie să ne băgăm în cap lucruri rele, oribile. Dacă îţi bagi în cap că o să fii bolnav de sifilis, asta o să ţi se întâmple! Aşa că eu şi azi nu mă gândesc la nimic rău. Aşa că eu mă gândesc doar ca soarele să strălucească. Şi ca fetiţa mea cea mică să se bucure şi eu să-i ajut pe toţi pe care pot să-i ajut.

Atunci când particip la simpozioane şi oamenii îmi văd fotografiile mă întreabă: "Cum de trăieşti?", eu mă jur în faţa lor că acolo, la Cernobâl, Dumnezeu a fost cu mine. Şi niciodată nu am făcut ceva cu gândul că voi primi ceva înapoi. Nu m-am gândit niciodată că voi primi medalii sau diplome pentru ce am făcut. Dar le-am primit. Cu o excepţie: din partea ţării mele, a Ucrainei, nu am primit nimic niciodată. Nu m-a sunat nimeni niciodată de aici să-mi zică măcar că-i pare rău pentru că am trecut prin ce am trecut. Nici nu am vrut să primesc ceva vreodată de la ei. Pentru că mi-era greaţă de ce am văzut. Aşa că eu vă zic aşa: eu sunt fiul poporului moldovean. Dar eu zic: m-am născut sub vie! Sunt haiduc din codru. Şi gata! Mi-e indiferent! Deşi nici de la Moldova nu am primit nici măcar o medalie de la primăria sătească măcar. Am înţeles dintr-un interviu acordat în Republica Moldova că aţi încercat să luaţi legătura cu Vladimir Voronin, fostul preşedinte. Sunt prieten cu Voronin. Cu Voronin din Ucraina, care e un designer de haine!(râde) Pe cel din Moldova nu-l cunosc, dar i-am trimis prin prietenul meu de acolo, Mihai Potârniche, o cartea de-a mea. Nu a ajuns până la el. I-am zis "Mişa, dă-i lui Voronin cartea, că e de la un fiu de moldovean!". LA ORIGINI

"Mă mândresc că sunt mămăligar"

V-aţi născut în Basarabia, când făcea parte din România Mare. Vă leagă ceva, din acest motiv, de România? Da, m-am născut în România, când era Basarabia sub ea. Dar am făcut doar două clase în română. Ţin minte din perioada aia că stăteam în clasă, mă uitam în linişte la învăţătoare. Iar dacă făceam vreun sunet, striga la mine: "Dă laba, tâmpitule!" (rosteşte fraza în limba română – n.r.). Şi mă lovea cu rigla. Spunea: "Ce vrei? Cinci fierbinţi sau cinci reci?". "Fierbinţi": te punea să scuipi în palmă înainte să te lovească. "Reci" erau fără să scuipi. Odată o învăţătoare, pentru că nu avea riglă, m-a lovit peste cap cu papucul. Aveţi resentimente faţă de România din cauza acelor vremuri? Nu am nimic cu românii. Mămăliguţă, cu mititei şi gata, totul trece! Eu am făcut înconjurul pământului. Şi am aflat că toţi oamenii sunt la fel. Că sunt şi oameni răi, şi oameni buni. Eu nu cred în naţii. Cred în sufletul omului. Uite, de exemplu, la vila mea de la ţară, Mihai Potârniche mi-a trimis un steag al Republicii Moldova, mare de trei metri. L-am pus acolo, să-l vadă toţi! Şi când vin unii şi mă întreabă: "Ce faci cu ăla? Tu nu eşti rus?", le zic "Nu! Eu sunt mămăligar!". Mă mândresc că sunt mămăligar. Accidentul şi războiul

A fost comparabil pentru dumneavoastră ce aţi simţit la Cernobâl cu celălalt moment dificil din viaţa dumneavoastră, perioada războiului, când eraţi copil, la Chişinău? Pe vremea războiului, în Moldova, când ruşii veneau să elibereze Basarabia, tata a luptat în armata română. A murit undeva la Chişinău, nimeni nu ştie cum. Când armata rusă venea spre Chişinău, au avut loc nişte bombardamente îngrozitoare. Nemţii m-au luat pe mine şi pe mama într-un transportor blindat. Ţin minte că mama a întrebat, cât stăteam acolo: "Vom muri aici?". Unul dintre nemţi i-a zis că vom muri doar dacă va cădea o bombă direct pe transportor. Acolo am auzit cât de groaznic a fost bombardamentul. Dimineaţa, când nemţii au spus că ei pleacă, am ieşit cu mama afară. Şi peste tot în jur am văzut zeci de mii de oameni cum erau evacuaţi din Chişinău. Cu animale, cu ce au apucat după ei. Asta am retrăit apoi, în 1986, la Cernobâl. Într-una din zile am făcut fotografii la evacuarea zonei. A fost exact la fel, mi-am amintit de momentul ăsta din război. Sunteţi prezentat prin presa occidentală ca un erou modern. Dumneavoastră cum vă vedeţi: ca un erou sau ca o victimă? Nu sunt nici erou, nici victimă. Sunt moldovean şi nu-mi pasă. Când scriu o scrisoare, oriunde în lume, semnez la final "Cu respect, Igor Kostin, reporter din Moldova". Eu am făcut cunoscută mămăliga cu mititei! Toţi zâmbesc. Apoi, la final, le desenez asta (un zâmbet, cu mustaţă – n.r.). Le transmit că eu zâmbesc. Tot timpul trebuie să zâmbeşti.

DESPRE FUKUSHIMA

"Japonia a fost ca un semnal"

Credeţi că, după noul accident la Fukushima, trebuie schimbat ceva în felul în care privim energia nucleară? În toată lumea eu sunt singurul moldovean de doi metri înălţime care încerc să cultiv o idee (râde). Că Dumnezeu a dat doar trei tipuri de energie pentru oameni: de vânt, de soare, de apă. Cred că lumea ar trebui să înceteze construirea acestor centrale atomice şi că toată inteligenţa omenească să facă parte dintr-o organizaţie sub egida ONU, un institut globdal pentru astfel de probleme. Pentru, că, gândiţi-vă: Japonia, ţara cea mai tehnologizată din lume, cea mai dezvoltată– cine se putea gândi că s-ar putea întâmpla Fukushima?

Astăzi nicio ţară, niciun fizician, niciun specialist în energie atomică, nimeni nu poate garanta că centralele atomice nu sunt periculoase. Energia atomică nu este încă studiată până la capăt. Da, ştiu că energia atomică e cea mai ieftină. Dar Doamne fereşte de încă o tragedie ca asta! Fukushima a lovit economia japoneză cu 300 de miliarde de dolari! E ceva enorm! Ce a fost în Japonia a fost ca un semnal. Acum Angela Merkel spunea că se gândesc să oprească staţiile, să fie verificate. Dar eu nu cred că este destul. Eu zic aşa: că nu e bine să înlăturăm darurile Lui Dumnezeu. Lumea ar trebui să se gândească la asta. În plus, mai e ceva: conducerea statelor, în caz de accidente nucleate pe undeva, se va îmbarca în avioane şi va pleca. Iar noi vom rămâne în urmă. La un pahar de vin moldovenesc! <iframe title="YouTube video player" width="560" height="450" src="http://www.youtube.com/embed/bL61CFakJ8w" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>