Se punea astfel oficial capăt unui veac și mai bine de prigonire a chipurilor sfinte pictate și a celor care le venerau plătind adesea cu viața. „Să nu-și faci chip cioplit” sună Porunca a 2-a, pe care s-a întemeiat în mod aberant iconoclasmul; ea este invocată și azi de neoprotestanți. Or, icoana nu este „chip cioplit”. Nu la lemnul pictat ne închinăm, ci la Persoana care apare pe el, după cum o mamă care sărută poza fiului, spre a-și alina dorul, nu hârtia o sărută, ci chiar pe fiul ei. Pentru biata mamă, în acele momente de tandrețe, fiul ei se află cu ADEVĂRAT lângă ea și vorbesc împreună. Cineva asemuia icoana cu o fereastră: dacă te rogi cu credință, Persoana sfântă nu întârzie să răspundă chemării și să APARĂ la fereastră. Deci icoana este doar un intermediar, un „portal”, o „scurtătură” spre Dumnezeu, și nicidecum un idol. Un alt argument al inconoclaștilor a fost că Dumnezeu – Creatorul nu poate fi pictat de om, creația sa, deoarece nimeni EL nu poate fi văzut. Dar întruparea lui Hristos a făcut posibilă zugrăvirea Unuia dintre cele Trei Chipuri ale lui Creatorului. Însuși Hristos și-a lăsat chipul întipărit în mod miraculos pe mahrama Veronicăi, când, pe drumul Crucii, Și-a șters fața de sudoare. Sau pe pânza pe care Mântuitorul i-a trimis-o regelul Abgar pentru a se vindeca de lepră. Iată dar tot atâtea modele care au servit la zugrăvirea chipului lui Hristos. În ceea ce privește icoanele care îi înfățișează pe Maica Domnului sau pe sfinți, credinciosul de asemenea nu se roagă la figurile de pe lemn, ci la Maica sau Sfântul care stau lângă tronul lui Hristos, să mijlocească la Acesta pentru noi. Rugăciunea este deci adresată tot lui Dumnezeu, prin intermediarul din icoană.