Într-o scânteietoare zi de iarnă, la fel ca cea de astăzi, o tânără englezoaică pe nume Ann Saunders a urcat la bordul vaporului care urma să plece din New Brunswick, Canada, spre Liverpool. Anna aştepta cu nerăbdare această a doua călătorie transatlantică. Cea de la venire fusese o încântare, iar întoarcerea promitea să fie la fel de plăcută. N-a fost însă să fie așa, iar povestea acestui vas a intrat în istoria terifiantă a omenirii. Mai jos veți afla și de ce...

„Am ridicat ancora,” scria ea mai târziu, „cu vânt prielnic şi cu promisiunea şi vesela speranţă într-o traversare grabnică, în iarna annului 1826.” La bord erau 21 de persoane, între care şi buna ei prietenă, doamna Kendall, însăşi soţia căpitanului.

Vasul „Francis Mary” era de aproape trei săptămâni pe mare când, în prima zi a lui februarie, s-a dezlănţuit o furtună teribilă. „Cam pe la prânz, vaporul nostru a căzut victimă unor valuri cumplite, care au măturat tot ce nu era bătut în cuie.” Sub ochii lui Ann, unul dintre marinari a fost aruncat peste bord. Omul a avut însă mare noroc, fiind pescuit din apă de tovarăşii lui.

Dar greul abia acum începea - povesește scriitorul Giles Milton în volumul istoric Când Hitler a luat cocaină și Lenin și-a pierdut creierul (Editura Corint, 2018). Furtuna creştea mereu în intensitate şi zgâlţâia vaporul din vârful catargului până la carenă. Îngrozită, Ann a văzut cum un val monstruos răsare deodată de niciunde şi izbeşte vaporul în coastă cu o asemenea forţă că îi smulge o parte din carenă.

Furtuna

Apa a năvălit în cală, inundând magaziile şi ameninţând să târască vasul în adâncuri. „Francis Mary” era deja mult înclinat pe-o parte când un al doilea val uriaş l-a izbit şi l-a răsturnat la 45 de grade. Toată lumea s-a agăţat de greement şi s-a tras încet, încet către teugă, singurul punct rămas neacoperit de ape.

Dar vasul nu s-a scufundat. Se stabilizase într-o poziţie aleatorie şi tresălta în valurile zbuciumate. Mai mulţi membri ai echipajului s-au încumetat atunci să coboare sub punte, ca să salveze ceva provizii. Punându-şi vieţile în mare pericol, marinarii au reuşit să târască afară vreo 25 kg de pâine şi pesmeţi şi alte câteva kilograme de brânză.

Prima moarte

Era foarte puţină hrană pentru toţi cei aflaţi la bordul lui „Francis Mary”, mai ales că era iarnă şi se găseau în largul Oceanului Atlantic. Nu peste multă vreme a survenit şi primul deces. James Clarke şi-a dat ultima suflare în ziua de 12 februarie, cadavrul fiind azvârlit peste bord - continuă relatarea lui Milton.

Apoi, a murit John Wilson. Tot atunci s-au terminat şi rezervele de pesmeţi. În urma unei discuţii aprinse, echipajul şi pasagerii au hotărât să se salveze de la moarte mâncându-i rămăşiţele. Ann Saunders a privit cu stoicism cum cadavrul lui Wilson e dezmembrat la repezeală şi ciopârţit în bucăţi mai mici: „A fost tăiat în felii, spălat în apă sărată, lăsat să se usuce puţin în soare şi apoi împărţit nefericiţilor supravieţuitori.”

Toată lumea halește carne de om!

Ann era o fire sensibilă şi nu a fost în stare să mănânce carne de om. Dar, la 24 de ore după ce-şi refuzase porţia, foamea teribilă „a silit-o să le urmeze exemplul”. Tânăra a observat că actul colectiv de canibalism a schimbat dinamica vieţii la bordul navei avariate: „Ne măsuram unii pe ceilalţi cu priviri triste şi melancolice.” Fiecare din ei devenise o potenţială masă.

Acum, murea câte cineva în fiecare zi. Unul dintre marinari, Moore, a căzut răpus de frig, restul ospătându-se cu ficatul şi inima lui. Lui Moore i-au urmat Henry David, John Jones şi câţiva dintre băieţii de cabină. Unul murise „nebun de legat şi urlând jalnic”. Toţi au fost dezmembraţi şi mâncaţi de supravieţuitori.

Cele câteva butoaie cu apă scăpate din furtună şi recuperate se goliseră, împingându-i pe cei rămaşi în viaţă „la nenorocitul şi oribilul gest de a tăia gâturile tovarăşilor morţi, la doar o clipă după ce îşi dăduseră sufletul (ca să le adune sângele)”.

Creierul de marinar, delicios

Spre groaza ei, domnişoara Saunders a văzut-o pe doamna Kendall, prietena ei, cum mestecă o bucată din creierul unuia dintre marinari. Când a terminat, aceasta s-a întors către ceilalţi şi, cu sângele picurându-i de pe degete, a declarat că „nu gustase niciodată ceva mai delicios”.

Următoarea moarte a fost o lovitură grea pentru tânăra femeie. James Frier era un admirator de-ai ei, care, în cumplitele zile ce urmaseră naufragiului, îşi găsise curajul de-a o cere de soţie. Ann primise fără ezitare să se mărite cu el şi promisese că nunta va avea loc de-ndată ce se vor întoarce în Anglia.

Și-a mâncat propriul logodnic

Dar acum, că James murise, nu avea de ales - trebuia să îl mănânce. Ann se descrie ca fiind „atât de sfârşită de foame şi sete” că a fost obligată să-i sugă sângele „aşa cum mustea, pe jumătate îngheţat, din rana făcută în trupul lipsit de viaţă” - relevă scriitorul britanic.

În zilele ce au urmat morţii tânărului Frier s-au mai stins şi alţi membri ai echipajului, până ce din supravieţuitori nu au mai rămas decât şase. Când în sfârşit la orizont a apărut un vapor - HMS Blonde - erau cu toţii la un pas de moarte.

Căpitanul lui Blonde a fost şocat văzând că bărbaţii şi femeile de la bordul lui „Francis Mary” se salvaseră hrănindu-se cu trupurile camarazilor morţi. S-a îngrozit şi mai tare când a descoperit că pe frânghiile navei erau întinse feliuţe subţiri de carne omenească, lăsate să se usuce în briza aspră a mării. Dar i s-a făcut milă de cei şase încă în viaţă şi i-a salvat de pe vaporul inundat.

Șase supraviețuitori

Blonde a sosit în Anglia în aprilie 1826, cu Ann şi ceilalţi cinci supravieţuitori la bord. Deşi adânc zguduită de tragedie, Ann era şi uşurată că scăpase dintr-o călătorie în care 15 oameni îşi pierduseră viaţa - apreciază Giles Milton. Cât despre faptul că fusese obligată să îşi mănânce logodnicul, tânăra şi-a păstrat o atitudine surprinzător de filozofică: „Cred că nicio altă femeie din lume nu a fost supusă la judecăţi şi ocări mai grele, decât mine.”