120 de portrete nu ajung pentru a o traduce pe Isabelle Huppert. Are clasă şi când se joacă cu picioarele desculţe în iarbă, şi când joacă o prostituată.

„Nu există lucruri bizare, asta dacă prin bizar înţelegi ceva exagerat în raport cu un personaj pe care mă gândeam să îl joc. Nu mă surprinde niciodată nimic din partea unui regizor. Sau, în orice caz, nu din partea unui regizor mare. (...) Nu mi-e greu să fac filme, îmi vine atât de firesc şi de uşor încât nu-i pot asocia noţiunea de efort, de asta îmi şi place. Nu e doar muncă, ci şi o manieră de a trăi”.

Şi, de parcă n-ar fi fost suficient, Isabelle Huppert completează aceste declaraţii cu „Personajul nu există, e o ficţiune. Eu joc persoane”.

Poate părea că l-a luat pe „nu” în braţe, dar şi negaţia este preţioasă la ea. Vezi cazul regizorului Michael Haneke: i-a oferit rolul din „Funny Games”, ea l-a refuzat, iar el a înţeles-o, apoi l-a acceptat pe cel din „La Pianiste”, asta după ce cineastul a liniştit-o: „Vezi că e şi mai rău decât cel din «Funny Games »!”.

Iar când spune că nimic nu e bizar, o retrospectivă a rolurilor ei nu poate să nu-ţi treacă prin minte: măcelăreşte o familie întreagă în „La cérémonie”, de Claude Chabrol, îşi mutilează organele genitale cu lama în „La Pianiste”, iar în „Ma mère”, de Christophe Honoré, îşi ţine fiul în braţe în timp ce el se masturbează, e femme fatale în „La Garce”, de Christine Pascal, prostituată fanată în „Sauve qui peut (la vie)”, de Jean- Luc Godard şi călugăriţă nimfomană în „Amateur”, de Hal Hartley.

Până şi interpretarea din „Les valseuses” (regia Bertrand Blier), filmul care i-a adus prima porţie de faimă, e cu dublu tăiş: joacă o nimfetă care-şi abandonează familia pentru a fugi cu doi escroci pe care îi vede pentru prima dată. Aşa că astfel de afirmaţii din partea lui Huppert se traduc printr-o religie a peliculei şi printr-un refuz al etichetelor care o defineşte.

Desculţă în iarbă

Menţiune: e greu să derulezi astfel de panseuri, plus acela meta, cum că eşti al nşpelea jurnalist cu flashbackuri de acest fel, în timp ce stai de vorbă cu Isabelle Huppert, care ţi-a fost caracterizată în ultimele zile şi ca „scheleţel”, şi ca „păpuşă de porţelan” şi despre care ai auzit de la colegi de breaslă că e „foarte tehnică”, „foarte formală” şi „foarte reţinută”.

Pantofii cu toc au zburat şi se joacă prin iarbă cu picioarele. Şi-a schimbat poziţia ca să stea faţă în faţă cu mine, are doar o umbră de machiaj pe faţă, deci pistruii funcţionează la capacitate maximă, iar din spatele ochelarilor fumurii se iţeşte o privire hipermobilă. Ştiu că spectrul de emoţii pe care îl poate exprima numără kilometri, dar conversaţia cu ea te ţine ca un thriller: asortează limbajul corporal extrem de vioi cu un bombardament de idei, e atât de „prezentă”.

Cu observaţia că puţine actriţe au acest grad de concentraţie când vine vorba de relaţia cu presa.

„Sper că fac mereu entertainment”

Până să mă dezmeticesc bine, vine şi momentul vinovăţiei pe care-l prevăzusem: „Tot timpul jurnaliştii mă întreabă de ce fac filme atât de dure. Cred că e o percepţie complet eronată”. „Nu faceţi filme pentru a şoca?”.

„Ba da! Dar nu numai pentru asta. Cinemaul are uneori şi această funcţie, de a spune lucrurile cu brutalitate. Cred că există anumite roluri care au contribuit la această percepţie, unele din filmele lui Chabrol, de exemplu, «L’ivresse du pouvoir». Dar oamenii sunt leneşi, prompţi în a face un melanj din persoană şi din roluri, şi în a pune etichete”. „Dar dv. oricum nu faceţi filme de entertainment...”. „Ba da, sper că fac mereu entertainment!”.

„Nu vedeţi nicio linie de demarcaţie între cinemaul comercial şi cel de autor?”. „Nu, asta ar însemna că există un cinema plictisitor şi unul care nu ar fi aşa. Iar eu găsesc filmele româneşti pe care le-am văzut foarte de «entertainment», la urma urmei fiecare are propria definiţie a acestui cuvânt. Şi există filme aşa-zise de entertainment care mă plictisesc îngrozitor”, spune Huppert cu o nuanţă de dezamăgire în glas şi privind în iarbă, de parcă ar retrăi senzaţia.

La fel de bună ca ultimul ei film

Până să ajung la mult-hulitele întrebări „naţionale”, despre relaţia cu România, regizorii autohtoni etc., mai încerc o dată apa cu degetul, iar răspunsul începe tot cu o negaţie şi pe un ton ferm.

„Nu pot să spun că am vreun personaj favorit în filmografia mea. Dar evident că acela din «La Pianiste» şi cele din toate filmele făcute de Claude Chabrol au fost foarte puternice. Am însă tendinţa de a prefera mereu ultimul rol pe care lam făcut. Aşa că acum îmi place acela din «Copacabana», un lungmetraj de Marc Fitoussi, pe care l-am prezentat la Cannes, în Semaine de la Critique şi care va avea premiera în iulie. Joc în el împreună cu fiica mea (Lolita - n.r.). E un personaj complet diferit de ce am făcut până acum, foarte simpatic şi comic, şi totodată un rol de compoziţie departe de mine, mi-a plăcut mult să îl fac”.

Un personaj într-un personaj

Entuziasmul rămâne în vocea ei şi ritmul verbal i se accelerează când vine vorba de următorul ei personaj, care numai simplu nu e. Ştiu că va juca rolul unei fotografe românce controversate, dar intuiesc că asta nu constituie un motiv suficient de puternic pentru a o clinti pe Huppert. Şi, cel puţin de data asta, am dreptate.

„Irina Ionesco, o fotografă româncă, încă foarte cunoscută în Franţa, dar care era mereu la ştiri în anii ’80, când fotografia modele relativ goale, dar rezultau imagini foarte... «compuse », erotice şi totodată fabricate. Ea îşi fotografia mult şi fiica de 10 ani ca şi cum ar fi fost un obiect al dorinţei. O nebunie! Iar fiica, Eva, are acum 40 de ani şi spune povestea relaţiei cu mama...”.

Plusez cu încă o întrebare pe tema filmului „Je ne suis pas une princesse”. „E un rol cu totul special, pentru că Irina Ionesco era foarte extravagantă. Deghizată tot timpul, de dimineaţa până seara, şi în Marlene Dietrich, cu gene false, aşa că în film port o perucă blond platinat. De asta îmi dau seama din ce joc, eu nu am cunoscut-o vreodată. Trăia în «anii Pallas », ăsta era numele unui club de noapte, la fel de cunoscut la Paris ca Studio 54 la New York. Acolo exista o populaţie întreagă dedicată extravaganţei şi deghizării. Dincolo de asta, este şi o poveste de dragoste foarte puternică şi de fascinaţie narcisică între mamă şi fiică”.

Aha, deci asta o mişcă pe Huppert: un personaj într-un personaj!”. Da, îşi crease efectiv un personaj, dar trebuie găsit şi punctul de adevăr din aşa ceva.

„Nu sunt inspirată când joc, pur şi simplu joc”

Filmul reprezintă mult perspectiva fetiţei, mama este văzută ca un fel de creatură, dar înţelegi că la mijloc este o proiecţie narcisistă, că e fascinată de o miniatură a propriei persoane.

O temă destul de frumoasă, face parte şi din relaţia dintre părinţi şi copii. E un efect de loop: împinge ceva ce există la nivel universal la un grad dement. Aici voiam să ajung pentru a-mi confirma o suspiciune antică: sigur că Huppert „joacă firesc”, a mai spus-o - „nu sunt inspirată când joc, pur şi simplu joc”.

Chabrol o confirmă, o descrie drept actriţa căreia nu trebuie să îi explice nimic, „îi spun doar unde pun camera şi ea ghiceşte cum va fi filmată scena şi care e locul ei în cadru”. Numai că astfel de aptitudini nu-ţi cad în braţe din cer, îţi trebuie disecţia analitică a unui regizor. Iar Huppert tocmai mia livrat un „quod erat demonstrandum” ideal. La masterclassul susţinut împreună cu Cristian Mungiu apar două informaţii noi.

În primul rând, ea crede că muzicienii sau artiştii sunt talentaţi, pe când ca actor ai nişte aptitudini modice, dar devii asta prin suma lor. În al doilea, că i se pare că reconversia profesională la regie este noua „şmecherie” a breslei (chiar că! Fanny Ardant, Julie Delpy, Helen Hunt etc.) şi că ea ar face-o „doar din curiozitate”.