Chiar şi în cazul unei mânăstiri, accentul operei de ctitorire cade tot pe biserică, aceasta fiind simbolul cel mai concentrat al vieţii creştine, întrucât fără ea nu poate fi conceput actul liturgic.

Vechiul regim ne-a obişnuit cu ideea de clasă, de categorie socială. Ea este o realitate, însă una care se topeşte în comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii lui Hristos, unde toţi oamenii sunt egali şi unde nu există discriminare. S-au împărţit ctitoriile în domneşti, boiereşti, arhiereşti, s-a vorbit de ctitoriile unor corporaţii, mai ales la oraşe, şi au existat chiar ctitorii ţărăneşti.

Au existat însă şi ctitorii mixte, care transcendeau „clasa” ori categoria socială. Iată cum a luat naştere o asemenea ctitorie, schitul Vâlcana, ulterior Bunea.

În anul 1622, boierul Vâlcu Grădişteanu şi fiul său Bunea, dorind să înalţe un schit într-un loc prielnic, adică izolat, se gândesc la poziţia dealului Vâlcanei şi a împrejurimilor.

Locurile aparţineau însă obştei moşnenilor din Vâlcana, Dâmboviţa, aşa încât cei doi Grădişteni intră în tratative cu aceştia pentru cumpărarea de teren.

Sătenii sunt nu numai solidari cu ideea ctitoririi unui schit, dar actul juridic, care ar fi trebuit să fie unul de vânzare-cumpărare, capătă, din iniţiativa ţăranilor, caracterul unui act de donaţie.

Documentul, care s-a păstrat în original, reflectă cât se poate de limpede legătura dintre ţăranii noştri şi credinţa lor în biserica strămoşească.

„Cei doi dinari ai văduvei” erau, în acest sens, o realitate. Cităm din actul încheiat în 23 aprilie 1622, deci de Sf. Gheorghe:

„Dumnealor (…) au venit la noi şi ne-au întrebat: «Moşilor, a dumneavoastră este moşia pe acel vârf al Vâlcanei?». Noi am răspuns că este a noastră. Dumnealor au zis: «Nu ne vindeţi nouă acel vârf ca să facem o sfântă mânăstire?». // Dar noi, auzind că va să facă o sfântă mânăstire, ne-am adunat toţi şi am vorbit, de vor vrea să ne primească şi pe noi ctitori, noi vom da şi mai mult, nu numai acel vârf. Dar dumnealor au zis: «Noi nu lepădăm pe nimeni din cei ce vin cu dragoste către Dumnezeu, că Dumnezeu are multe sălaşe pe care le dă după faptele lor cele bune». Dar noi, auzind aşa, ne-am tocmit ca să ne scrie şi pe noi la ctitorie şi ne-au scris. Şi le-am dat de a noastră bună voie locul de la Piscul Tătarului…”

Urmează, în text, enumerarea pământurilor pe care moşnenii le-au donat pentru viitorul schit.