Dar despre altceva doream să vă povestesc. Despre Castelul Pecka, din Cehia, Bohemia, mai precis, ale cărui fundații datează din secolul al XIII-lea, în fotografia din titlu. Este cunoscut sub numele de „Perla Munților Krkonoše”, datorită ruinelor sale gotice, splendorii renascentiste ale construcțiilor ulterioare și împrejurimilor uimitoare. Fondatorul său a fost probabil regele Přemysl Otakar II. Un mister de nepătruns este motivul pentru care o femeie cu păr negru ca pana corbului a fost îngropată în zidurile sale la aproximativ un secol după construcția sa.

Pe 2 septembrie s-au născut Keanu Reeves, Jimmy Connors, Carlos Valderama, Alexandru Duţu, Mircea Demetriade, Tiberiu Utan, Vasile Dobrian.

În calendarul creştin-ortodox sunt Sfinţii: Mamant şi Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolui. Nimic în “Kalendar”.

Dragi lupi, padawani şi hobbiţi – dar de ce vă spun eu domniilor voastre aşa? Acum nouă ani de zile făceam observaţia, în mai 2012, că atunci când am văzut pentru prima oară “Star Wars”, în anul 1977, am realizat că am fost toată viaţa un cavaler Jedi, sigur, fără sabie laser şi nave spaţiale, dar credincios aceluiaşi spirit republican de cinste, dreptate şi democraţie. De libertate, în primul rând, limitată doar de regulile bunelor moravuri şi de tradiţia culturală. Atunci, mai mulţi dintre domniile voastre mi-au scris că se simt padawani, cavaleri Jedi în pregătire, că doar mă citesc şi-mi urmează sfaturile. Când am evocat “Stăpânul Inelelor” a fost normal, ca domniile voastre să fie blânzii, dar curajoşii, hobbiţi!

Apoi, am descoperit, împreună cu domniile voastre, moştenirea noastră dacică, poveştile populare de o înţelepciune şi frumuseţe nepereche, pe Lupul Şchiop şi ai săi Lupi de Foc. Mi-aţi scris mulţi, mii. O doamnă care se ocupa de educarea unor mici cercetaşi care se numesc “Lupişorii Daciei”, apoi scrisoarea de la militarii batalionului de elită cu mai multe stagii în Afghanistan, “Lupii Negri”, de la Iaşi, pledoaria @Criticului Literar, rugăminţile @Rodicăi şi verbul imperativ al celui care îşi spune @ronin şi încă sute de emailuri m-au făcut să adaug o ultimă categorie: lupii, adică, noi, dacii!

Dar despre altceva doream să vă povestesc. Despre Castelul Pecka, din Cehia, Bohemia, mai precis, ale cărui fundații datează din secolul al XIII-lea, în fotografia din titlu. Este cunoscut sub numele de „Perla Munților Krkonoše”, datorită ruinelor sale gotice, splendorii renascentiste ale construcțiilor ulterioare și împrejurimilor uimitoare. Fondatorul său a fost probabil regele Přemysl Otakar II. Un mister de nepătruns este motivul pentru care o femeie cu păr negru ca pana corbului a fost îngropată în zidurile sale la aproximativ un secol după construcția sa.

 „Este un loc la care nimeni nu ar acorda multă atenție, altfel. Dar când intri în castel, poți vedea în stânga acest alcov discret, zidit, care ascunde un secret. De-a lungul secolelor, din când în când poarta și intrarea Castelului Pecka au fost modificate și chiar mutate. În epoca barocă, aici exista o brutărie - dar nu acesta este secretul. Deci, care este taina castelului? La începutul secolului al XX-lea, în anul 1905, scheletul unei femei din epoca medievală cu păr negru ca pana corbului a fost descoperit în spatele acestui alcov. ”

Pe Jan Murdych, castelul l-a fascinat încă din copilărie. Puțini sunt mai versați în istoria și legendele legate de castel.

De exemplu, se spune că mult sub fundație, se află un coridor subteran secret, în care călugării carthusiști ​​ar fi îngropat statuile de aur ale celor Doisprezece Apostoli. O tonă de aur. Poate că într-o zi pasajul va fi găsit – sau, dovedit un mit - și acel mister poate va fi rezolvat.

Dar, spune domnul Murdych, adevăratul motiv pentru care femeia cu părul ca pana corbului a fost înmormântată în zidurile Castelului Pecka este probabil pierdut pentru totdeauna, în istorie.

„Cazuri similare apar în mai multe alte castele. În sudul Europei, de exemplu, zidurile de sacrificiu erau destul de frecvente. De asemenea, de exemplu, în poduri și chiar în case de familie. ”

„Cel mai probabil, femeia zidită în castelul nostru a fost un sacrificiu uman în timpul construcției sale. Într-adevăr, mulți au fost îngropați în viață fiind - spiritele lor au fost apoi menite să protejeze castelele de soldații care doreau să-l cucerească.

„Se știe puțin, cu siguranță, dar îmi pot imagina că era cineva aflat în atenția societății. Mulți cred că au fost soții, sau fiice necredincioase ale domnilor castelului sau alții/altele care au rușinat numele familiei. Ne putem imagina, de asemenea, că a fost o „vrăjitoare” celebră, care a consimțit să fie zidită de vie, ca sufletul ei să protejeze castelul până la Judecata de Apoi ”.

Într-adevăr castelul nu a fost cucerit niciodată, a fost distrus prin incendiere.

Urme preistorice ale înmormântării rituale, de vii - despre care se crede că au fost efectuate pentru a favoriza divinitățile, sau pentru a îndepărta spiritele rele - au fost găsite, practic, la toate națiunile de pe pământ.

Dar practica sacrificiilor umane a continuat în Europa de-a lungul Evului Mediu, uneori cu binecuvântarea autorităților creștine, așa cum s-a menționat în 1909, la câțiva ani după descoperirea din Castelul Pecka, de către filosoful germano-american și student de religie comparată Paul Carus:

 „Nu puține dintre cele mai importante clădiri, în special castele și fortificații, se dovedesc deseori să aibă rămășițe de victime nefericite zidite de vii”.

Într-adevăr, dovezile arheologice ale unor astfel de „sacrificii de construcție” din Evul Mediu timpuriu continuă să fie descoperite în țările cehe - cel mai recent, sub forma a trei schelete masculine într-un zid din Moravia.

Legenda spune că femeia cu părul negru ca pana corbului a fost o puternică și celebră vrăjitoare. Numele nu i se poate rosti, pentru că taine mari și înfricoșate stau asupra numelui ei. Frumoasă cum numai în vis se poate vedea. Părea că plutește, mersul ei era lin și puterile ei mari și de necrezut. Vindeca și omora cu un cuvânt, scula oamenii din boli grele și învia morții. Îndrăgostită fără speranță de nobilul castelan, care, vai, nici al său nume nu mai poate fi rostit. Fără speranță, pentru că nobilul era casătorit cu o frumusețe blondă și suavă, nevinovată precum un ghiocel. Căsătorie binecuvântată de Dumnezeu cu trei băieți, leiți tatăl lor. Simțind că moare de iubire, vrăjitoarea cea cu părul negru ca pana corbului, l-a rugat pe castelan să-i facă pe plac și s-o zidească, de vie, în poarta castelului. Așa rămânea într-o viață ciudată, suspendată între tărâmuri, de neînțeles pentru noi, muritorii și putea să apere mereu castelul. Zis și făcut. De atunci niciun cuceritor nu a putut să intre pe poarta castelului, lucruri de neînțeles și de mare mirare se petreceau și năvălitorii dădeau înapoi. Castelul nu a fost cucerit niciodată, dar a fost distrus de mânia focului.  

 Dacă vă mai amintiți și mai sunteți români, avem și noi legenda noastră. ”Meșterul Manole”, sigur că da!

Istoricul ceh avea dreptate, legenda construcției prin sacrificiu este europeană, tipic europeană.

După 30 de ani de distrugeri ale ființei naționale cred că este de ajuns, este momentul reconstrucției, cu, sau fără sacrificii. De fapt ne-am sacrificat destul…

Dar nu v-am spus destul să aveți mereu speranață, pentru că mâine este o altă zi!