Într-un articol publicat zilele trecute pe blogul personal, profesorul ieșean Liviu Antonesei atrge atenția asupra unui „fals” consumat la palatul Cotroceni cu prilejul unei expoziții închinate memoriei celor care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului Ceaușescu

Redăm, mai jos, integral, opinia lui Liviu Antonesei (intertitlurile aparțin redacției):

Un tînăr prieten, fost student, care a participat la vernisajul expoziției cu tema „Rezistenții. Amintire și recunoștință, recent inaugurată la Palatul Cotroceni, eveniment care se desfășoară „sub Înaltul Patronaj al Președintelui Klaus Iohannis”, mi-a trimis cîteva impresii pe care le-a avut la fața locului și de asemenea, un link către o postare de circa jumătate de oră, cu un rezumat consistent al vernisajului și o prezentare detaliată a „exponatelor”.

Am urmărit filmul prima dată aseară, cînd l-am primit, iar în dimineața aceasta l-am revăzut cu mai mare atenție, pentru că am rămas după prima vizionare cu senzația că ceva nu merge. Și nu merge, de pildă, falsul prin care cu totul stimabila poetă Ana Blandiana devine, printr-un fel de hocus-pocus o mare reprezenantă a disidenței.

Ce spun afișele?

Puteți opri filmul la panourile dedicatei poetei, unde veți citi: „Aflată sub lupa autorităților comuniste, Ana Blandiana decide să protesteze public față de nerespectarea depturilor omului de catre regimul comunist. În 1985, intra pe deplin în atentia autorităților comuniste din cauza unor poezii considerate „subversive”, regimul luând decizia ca volumele poetei să fie trecute la fondul secret.

Ana Blandiana a continuat să dea interviuri unor publicații străine și postului de radio Europa liberă, unde a vorbit despre situația extrem de grea din Romania.” Fără îndoială că o persoană mai puțin informată poate lua de bune toate cele de mai sus. Doar că mai există și oameni informați, care rămîn pur și simplu cu gura căscată la aemenea enormități!

Motanul Arpagic și Ceaușescu

Nu, Ana Blandiana, ale cărei merite literare le sublienez din nou, n-a continuat să dea declarații și interviuri presei străine și Europei Libere, pentru că pur și simplu n-a început vreodată să facă așa ceva! Gesturile ei de curaj rămîn coloana de poezii „aluzive” din revista Amfiteatru, pentru care a plătit cu demiterea Stelian Moțiu, directorul, care a fost de altfel reangajat tot șef la Informația Bureștiului, al doilea gest curajos al poetei fiind volumul de poezii pentru copii, în care o parte a publicului l-a identificat pe Motanul Arpagic cu Ceaușescu.

N-am auzit ca întîmplarea să fi avut urmări. La puțină vreme după aceea, poetei i s-a publicat de altfel o antologie în seria de mare tiraj Bibioteca pentru toți. Poate n-aș fi fost atent la această metamorfoză dacă nu mi-aș fi amintit un fals similar, de data aceasta petrecut în presa franceză, în legătură cu exelenta prozatoare Gabriela Adameșteanu. În Le Vif, publicație belgiană o cronică de carte se deschide așa: „La grande Gabriela Adamesteanu fut le porte-drapeau de la dissidence roumaine. Elle signe un récit terrible sur le viol de la vie privée en régime totalitaire.”.

Cine măsluiește cărțile?

Voi da linkul mai jos. Problema este cine totuși măsluiește cărțile, din cite știu eu, niciodată GA n-a afirmat că ar fi fost disidentă sau opozantă a regimului, ba chiar a spus cîndva că „nu toți avem stofă de eroi”, ceea ce este foarte corect și onest. Atunci, cine i-a strecurat jurnalistului belgian aceasă enormitate? Deci, cine măsluiește cărțile? Nu, GA nu este prezentă în expoziție, am prezentat doar în context un alt caz de contrafacere misterioasă a biografiei.

Nu am probleme cu alte personalități cuprinse în expoziție, e un eșantion de deținuți politici, rezistenți în munți, opozanți și disidenți. Am însă o mare problemă cu niște absențe.

Am văzut filmul de două ori, am citit lista de mai multe ori, dar nu am găsit cîțiva dintre disidenții foarte activi și foarte cunoscuți: Iulius Filip, muncitorul clujean dat afară din slujbe, internat, arestat, torturat mai bine de 15 ani, cel care în 1980 a trimis un mesaj de salut congresului de constituire a Solidarnosc, oaspete de onoare la congresul aniversar din 2005, Mircea Dinescu, autor al mai multor gesturi de protest în anii 80, data afară din slujbă și arestat la domiciliu, Gabriel Andreescu, alt disident important, cu repetate acte de opoziție, eliberat din închisoare pe 22 decembrie 1989, Dan Petrescu, cel mai important disident ieșean, autor al numeroase scrisor deschise, interviuri de protest în presa internațională, inițiatorul scrisorii colective de protest împotriva realegerii lui Ceaușescu, act care a reunit scriitori, intelectuali și muncitori din mai multe orașe ale țării.

Disidenții nemți și unguri, uitați

Și era să-l uit pe fratele Vasile Gogea, fără curajul căruia am fi aflat despre revoltele de la Brașov din noiembrie 1987 la luni sau ani de zile distanță! M-a înduioșat extraordinarul Radu Filipescu, cînd în luarea sa de cuvînt a evocat lipsa de spațiu pentru a fi fost cuprjnși toți disidenții. L-a amintit pe Gabriel Andreescu, pentru că l-a văzut în public.

Nici nu vreau să mă gîndesc la ce va fi simțit cel din urmă. Și un ultim fapt ciudat – cei care s-au opus comunismului în diferite forme, care au suferit represalii din pricina asta nu au fost exclusiv etnici români. Au făcut acest lucru și representanți ai minorităților.

Măcar din spirit de echitate puteau fi amintiți, să spunem, „neamțul” William Totok, care și-a petrecut mai bine de doi ani în închisoarea politică, fără a mai aminti alte represalii, sau „ungurul” Geza Socz… Ei nu au fost tot cetățeni români?!

În film, sînt amintiți cei care au contribuit la realizarea acestui gest de onorare a celor care au luptat pentru o altfel de lume. Bănuiesc însă că, înainte de a fi fost inagurată, vreun consilier prezidențial, cel puțin unul este istoric, ar fi trebuit să o viziteze. Nu văd de ce președintele ar fi trebuit să fie expus unor controverse care puteau lipsi… 2 Decembrie 2019, în Iași

Scrisoarea lui Dorin Tudoran

PS: După ce am terminat textul de mai sus, i l-am trimis lui Dorin Tudoran întrebîndu-l ce părere are. Mi-a reamintit că de circa un an a luat decizia să nu se mai ocupe de subiecte românești. Dar mi-a trimis un fragment dintr-o scrisoare către un prieten, care îi făcuse o propunere onorantă pe care a socotit că trebuie s-o refuze, dar care poate ține loc de un răspuns la zi:

„Anul 2019 va constitui, în mod sigur, un prilej pentru darea în stambă a tuturor eroilor care au tăcut ”asurzitor” înainte de decembrie 1989; a tuturor actualilor foarte guralivi mentori de civism care au rezistat (numai) prin cultură și tăcere înainte de decembrie 1989; a prea multora dintre cei care au servit/cântat/slăvit cu devotament un sistem criminal despre care azi declară că l-au urât mai mult decât au făcut-o martirii uciși în pușcăriile politice comuniste etc.

2019 va constitui o scenă extrem de generoasă pentru oportunismele de toate nuanțele. Vor avea loc festivități somptuoase; se vor ține discursuri grave dar și înălțătoare; se vor împărți decorații strălucitoare; vor fi reînvigorate mitologii de o falsitate exemplară; vor apare mii de pagini în care se va spune, “în sfârșit, adevărul și numai adevărul despre decembrie 1989”, după care România se va întoarce la ce este – România.

O voce precum a mea – irelevantă și înainte, și după decembrie 1989 – nu ar constitui altceva decât ce a fost considerată mai întotdeauna – o notă discordantă, o pată de culoare. Și nu doresc să alterez euforia unui carnaval așteptat cu sufletul la gură timp de trei decenii.

România s-a descurcat strălucit fără mine în acești treizeci de ani. La rându-mi, m-am descurcat foarte bine fără ea. În urmă cu câțiva ani, cineva scria, într-o prezentare binevoitoare, că “Dorin Tudoran a învins comunismul.” Reamintesc aici retușarea adusă acelei considerații: ”Dorin Tudoran a învins comunismul, dar a fost învins de postcomunism.” Mi-e teamă că este exact ce i s-a întâmplat și României. Dacă în cazul meu o asemenea înfrângere n-a avut cum să-mi afecteze viața post-românească, în cazul României s-ar putea ca înfrângerea suferită să lase efecte de foarte lungă durată.“

PPS: În fotografia de sus, muncitorul disident Iulius Filip,, aici fotografiat de mine în 2005, la Varșovia sau Gdansk, la congresul aniversar al Solidarnosc.

Aici, linkul către articolul evocat din Le Vif…

https://www.levif.be/actualite/magazine/l-amour-au-temps-de-la-securitate/article-normal-912615.html?cookie_check=1575175179

Iar aici filmul vernisajului. Priviți cu atenție și chiar de la începutul filmului, faceți stop cadru ca să vedeți că sînt foarte precis, char dacă pentru asta a trebuit să mă servesc și de o lupă…