Goethe spunea: „Colecționarii sunt cei mai fericiți oameni!”. Filateliștii bătrâni spun: „Da!, dacă ai și bani!”. Pe vremuri, fi latelist te numeai și la opt ani, dacă aveai un clasor chinezesc cu timbre rusești. Azi, fi latelia românească e în moarte clinică. Cine pleacă, e bun plecat, că nu-i mai ia nimeni locul!

Acum 30, 40 sau chiar 50 de ani, copiii și adolescenții vremurilor de atunci - adulții și bătrânii de astăzi - colecționau te miri ce. Dacă părinții scotoceau prin camera piciului, precis găseau colecții de abțibilde, capace de bere sau sucuri - turtite pe șina de tramvai, pixuri, insecte, bile de oțel sau plastic și surprize din gumele de mestecat de contrabandă. Fetițele adunau chiar șervețele, de diverse modele, și vederi cu actori la modă. Mai târziu au apărut posterele. Astăzi, copiii noștri colecționează jjucăriile din ouăle Kinder sau din Happy-Meal-ul de la Mc Donald’s. Dar, cel mai adesea, părinții dădeau peste clasoare cu timbre. În școli, mai ales la oraș, erau cercuri de filatelie.

La chioșcurile de ziare sau la poștă găseai, cu câțiva lei, plicuri cu timbre frumoase care îți mai dădeau și surprize pe deasupra. Copiii se întreceau, în fața blocului sau la școală, cu colecții de timbre exotice. Care cu pești, vapoare, nave spațiale sau plante exotice. În prezent, copiii nu mai colecționează nimic. Au totul pe internet. Doar secvențe mentale. Ce sens mai are să ții într-un sertar niște chestii care, oricum, se umplu de praf?

Astăzi, dacă faci un test, dintr-o sută de copii cu vârsta între opt și 14 ani, majoritatea îți vor spune sincer că filatelia este, cel mai probabil, o boală. Cu microbul timbrelor și colițelor, al vederilor și al plicurilor ștampilate au mai rămas doar cei în vârstă. Timbrele și-au pierdut rațiunea pentru care au fost create, acum aproape două secole. Cine a mai trimis, în ultimii ani, o scrisoare sau a pus la poștă o vedere de la mare? În București, în jur de 200 de pătimași ai pensetei și clasoarelor se întâlnesc, prin rotație, de trei ori pe săptămână, la parterul unui bloc de la intersecția Căii Dorobanților cu Șoseaua Ștefan cel Mare.

„Oborul” filateliștilor bucureșteni

E ora prânzului și la Clubul Filateliștilor de pe Șoseaua Ștefan cel Mare nr.2 n-ai loc să arunci un ac, darămite un banal timbru. Circa 60 de inși sporovăiesc într-o limbă pe care o înțelegi parțial. Negociază în termeni pe care îi cunos doar ei. Media de vârstă sare binișor de 60 de ani. Din când în când, se uită în niște albume pe care scrie „Michel”. Este Biblia filateliștilor. Cartea care dă prețul de catalog al fiecărui timbru tipărit de când există ele. Paul Cheșu, energetician pensionar, are 70 de ani și ochelari cu dioptrii pe care și le-a crescut constant din pricina lupei, pe care o poartă precum un sceptru, de 44 de ani, de când s-a îndrăgostit iremediabil de timbre.

Adrian Eane e mai mic cu trei ani. Fost inginer mecanic, domnului Eane nu-i tremură mâna pe penseta cu care mânuiește timbre chiar și de sute de euro. „Aici se schimbă, se cumpără sau se «completează financiar» timbre românești sau străine, serii complete, colițe, plicuri FDC – adică la prima apariție – vederi, plicuri comemorative, clasoare și cataloage”, explică filatelistul. Veteranul Paul Cheșu se simte dator să intervină: „Pe timpul lui Ceaușescu, cele mai cunoscute clasoare erau cele chinezești, dar erau și cele mai proaste. Bune erau polonezele și cele RDG-iste. De peste umăr, un alt filatelist, mai tânăr, este hâtru: „Nu numai clasoarele...”.

„Filateliștii sunt o specie pe cale de dispariție. Care se duce, nu mai are înlocuitor.” PAUL CHEȘU, filatelist la 70 de ani

Paul Cheșu are nostalgia clasoarelor poloneze și chinezești. Despre ultimele zice că erau cele mai proaste

Când doi se ceartă, al treilea se alege cu timbrele

Colecționarii veterani susțin că filateliștii noștri sunt printre cei mai buni din Europa în materie de exponate prezentate la expozițiile mondiale. „Am luat zeci de medalii de aur! Prin asta s-a promovat foarte mult imaginea României!”, este mândru Sergiu Găbureac, unul dintre cei mai respectați inși în branșă. La fel ca în orice branșă există și momente amuzante. O poveste de pomină, relatată de cei trei veterani ai timbrelor, a rămas în memoria colectivă a filateliștilor bucureșteni. Acum vreo doi ani, un filatelist s-a hotărât să-și vândă colecția. Doi dintre colegii săi, amatori să-i cumpere „avuția”, au muncit pe brânci două săptâmâni, zi-lumină, să-i inventarieze și evalueze piesele. „La sfârșit, pentru că erau cam zgârciți, au pierdut-o în favoarea altui coleg de-al nostru care a oferit doar cu puțin peste ce vroiau ei să dea. Nu s-au ales nici cu o bere!”, se strică de râs filateliștii.

• „Suntem o specie pe cale de dispariție!”

Copiii și adolescenții de dinainte de ’89 își aduc bine aminte de plicurile cu timbre și câștiguri pe care le găseai la chioșcurile de ziare și la Poștă. Dădeai trei lei, sau mai mult – în funcție de numărul de timbre conținute - și puteai să te alegi și cu cupoane valorice cu care puteai cumpăra, din magazinele, filatelice timbre noi, lupe, pensete sau clasoare. Chilipir, nu altceva! „Eu m-am apucat printr-a cincea. Erau multe străine cu faună, floră, vapoare, mai târziu au apărut și serii dedicate spațiului cu: Sputnik, Iuri Gagarin, rachete spațiale și alți cosmonauți, chiar americani!”, povestește domnul Eane. Era o formă de cultură generală, într-o eră în care accesul la ce era dincolo de granițe era bine îngrădit.

„Înainte erau cercuri filatelice în școli... Ca să vină copiii la noi, le făceam pom de iarnă, cu cadouri în timbre donate de filateliști! Facem și azi, da’ vin cinșpe copii și dup’aia nu-i mai vedem”, se întristează Paul Cheșu. Decretează: „Filateliștii sunt o specie pe cale de dispariție. Care se duce nu mai are înlocuitor!”. Adrian Eane toarnă paie pe focul timbrelor: „Din păcate, familiile care au moștenit colecții filatelice, necunoscându- le valoarea, le dau ieftin cui le bate la ușă!”.

Nu mai există filateliști copii!

Veteranii filateliștilor vin la clubul din Ștefan cel Mare și de dragul socializării. Să mai bea o cafea împreună, să se mai tachineze, ca-n orice colectivitate. Cei doi veterani ai timbrelor se bucură: „Sunt niște ani și am devenit prieteni. Mai facem și schimburi, de plăcere...”. Din păcate, numărul lor scade constant, ca în toată țara. Acum, începătorii nu mai sunt copii, au vârste de la 35 de ani în sus. Domnul Cheșu râde: „Cel mai mic copil de aici are cam 50 de ani!”. Domnul Eane are o durere. „Sediul ăsta a fost din ’84, de când s-a construit blocul, al filateliștilor. A fost transferat Poștei, care acum vrea să-l înstrăineze. E și un proces!”. Cu toții oftează în cor: „Încă mai sperăm!”.

1.500 sau chiar 2.000 de euro costă o colecție de timbre chinezești de pe vremea lui Mao Tze Dong

• Ultima modă - timbrele chinezești

Filateliștii spun că nu numărul timbrelor dintr-o colecție este important, ci valoarea și tematica lor. Cele mai căutate timbre au fost și încă mai sunt cele chinezești, de după 1955, mai ales din perioada revoluției culturale maoiste ce a durat până în anii ’70. „Le găseai numai în România! Că ei n-aveau legături strânse decât cu noi... O serie completă poate ajunge și la 1.500-2.000 de euro. Și le cumpărau chiar ei, chinezii! Ei le dădeau altor chinezi pe post de cadou, dar era un fel de mită mascată. Se pare, însă, că au dat o lege care interzice astfel de cadouri”, explică Adrian Enea.

În discuție intervine și filologul Sergiu Găbureac, și el un filatelist venerabil, de 66 de ani, cu 44 de ani de colecționat timbre în spate. Este ascultat cu atenție de asistență, când îi contrazice pe ceilalți doi colecționari: „Filatelia nu-i pe moarte! Marca poștală românească e pe moarte! A început să moară în 1994, când sindicatele au hotărât să le dea celor peste 40.000 de lucrători ai Poștei Române, pe lângă prime și un set de timbre pe an. A început o inflație extraordinară a timbrelor!”. Domnul Găbureac aproape că se enervează: „Apoi, au crescut prețurile nominale în mod speculativ..., iar filateliștii au reacționat nemaicumpărându- le!”. Concluzionează aritmetic: „Din cei aproape 80.000 de cumpărători-abonați, dacă au mai rămas 3.000!”.

Cele mai căutate timbre,până de curând, au fost cele chinezești, din timpul revoluției culturale maoiste!

Pentru o colecție întreagă e greu să găsești cumpărător

Filateliștii se feresc să vorbească de „comorile” din clasoarele lor. Nu le plac întrebările de genul: „Care e cea mai valoroasă serie pe care o aveți și cât costă? Sau cât costă cel mai valoros timbru din colecție?”. Sergiu Găbureac, în schimb, este mai slobod la gură, dar tot cu măsură. „Am o colecție România, care cuprinde toate timbrele românești apărute de-a lungul timpului, colecții specializate, erori, varietăți și curiozități filatelice, dar cu excepția mărcilor poștale clasice. Asta înseamnă peste 2.000 de serii, mai puțin primele două serii Cap de bour!”. Filologul-filatelist spune că, la valoarea ei de piață adevărată, este greu să găsești un cumpărător pentru toată colecția sa.