I-a crescut pe toți până la a patra generație. Apoi a murit. Liniștită și fără minte... Oare s-a făcut pentru ea cât a făcut ea pentru ei, copiii? Nu știe nimeni. Dar tu, tu ce faci pentru ea? Pentru cea care te-a crescut și i-a crescut și pe cei de dinaintea ta?

Primele semne au fost acolo mai dintotdeauna. Cel puțin așa păreau , o excentricitate a mamei. Mama e de fapt bunica. În Ardeal e obiceiul să le spui bunicilor și străbunicilor „tați” și „mame”. Nu e un simplu moft. „Mama” a crescut o mică grădiniță de nepoți. Uneori când îl chema pe unul cam încurca numele, și-atunci îi lua la rând, cu voce tare, urmat invariabil de pseudo-sudalma: „Nevoia să vă trântească!”. Râdeau și pici, și ea. Și cumva făcea parte din normal. „Mama” avea hipertensiune. Făcuse și două accidente vasculare, ultimul în anul dinaintea Revoluției. Nu s-a știut mare lucru despre suferința ei, părinții au ferit ciutanii de detalii. Singura imagine care le-a rămas pe retină din perioada aia este cu „mama” în pat, cu fața foarte roșie, oarecum apatică, vorbind îngălat și rar. Din amândouă și-a revenit remarcabil de bine. La scurt timp după internare era din nou femeia voinică, energică și vioaie pe care o știau toți. Undeva, sus în dulapul din camera ei, erau medicamentele pentru tensiune pe care, după o vreme, a încetat să le ia pentru că spunea că nu-i fac bine că: „Mă blegesc...”. Ocazional mai trecea doamna asistentă, și-o consulta, îi punea „manșeta”. Avea mereu 16, 17. Nu părea s-o deranjeze. Cu un gest sumar încheia subiectul. „Cât timp mănânc sănătos, dorm bine, și-mi văd de treabă și de curte, n-o să mi se întâmple nimic”, se încuraja singură.

Nu s-a plâns niciodată

Dar apoi a paralizat „tata”, într-o dimineață de februarie. A căzut secerat în poarta șurii. Doi ani mai târziu murea. A fost, cumva, sfârșitul copilăriei copiilor. „Mama” s-a schimbat. Pe frunte, de la durere, i-a apărut un rid în formă de cruce. S-a afundat, treptat, în rugăciuni și tăceri prelungite în timp ce curtea se golea, la început de cai, apoi de oi, apoi de vite, în cele din urmă și de păsări. Au trecut 10 ani, după care, iarna, copii, de-acum mari, au hotărât că poate ar fi bine să vină să stea la o mătușă. Nu se plângea niciodată, dar era apatică, lăcrima destul de des, și după două luni petrecute departe de casă spunea că vrea să se întoarcă la ea acasă. Nu-i făcea bine orașul. Nu înțelegea noțiunea de „bloc”, de „parc”, de „trecere de pietoni”. Înapoi la ea în sat învia, revenea la rutina vieții pe care-o pomenise din neam în neam.

Vrednica nevolnică

Unul dintre copii era în ultimul an de facultate, la medicină, când „mama” s-a plâns că nu mai poate croșeta și că-i tremură andreaua în mână. S-a vorbit cu cine trebuie, acolo printre doctorii cu ștaif și, după ce-au văzut-o, a venit o veste proastă. „Mama” avea boală Parkinson vasculară. A început imediat tratamentul. Tratamentul i-a prelungit viața aproape 10 ani. Conștiincioasă l-a luat până în ultima clipă. L-a luat și după toate celelalte accidente vasculare care, inevitabil, au urmat. L-a luat și după ce n-a mai văzut. L-a luat și după ce n-a mai auzit. La nunta nepotului – de-acuma medic în toată regula, acum nouă ani, a fost ultima oară când „mama” a mers. A insistat, la cununia religioasă, să urce treptele de la Mănăstirea Sâmbăta. În poza de nuntă „mama” apare într-un cărucior cu rotile. L-a urât. Și cu toate astea l-a acceptat. În ultimii ani ai vieții „mama” a avut o femeie care a stat lângă ea zi și noapte. La început, pentru companie și ca ajutor la diverse treburi mai de finețe pe care „mama” nu le putea face. Apoi ca să-și poată sorta medicamentele. Apoi ca să poată să se spele. Apoi ca să se poată da jos din pat. Apoi ca să se pună la loc în pat. În cele din urmă ca să i se facă orice.

Demența senilă a bătrânilor noștri

În timp ce „mama” dispărea, ușor, în umbră, spiritul ei se transfera pe femeia care-i devenise o falangă a conștiinței. În încăperea mică, unde o pomeniseră toată viața, copiii ei și copii copiilor ei o reîntâlneau, când mergeau în vizită. Așa a văzut cum i se nasc, pe rând, strănepoți. Fiecare dintre ei, pe rând, a ajuns o fotografie pe peretele ultimei ei temnițe. Stoică, „mama” se ruga. „Mama” plângea. „Mama”, dacă aveai răbdare să o asculți, începea și în ultimul ei an de viață, să povestească vrute și nevrute, să spună poezii, să imite perfect vocile protagoniștilor. A fost marele ei har. Mult timp nu s-a pronunțat în casă cuvântul „demență senilă”. Deși asta i se întâmpla. Mintea ei, odată o flacără vie, fierbinte, s-a transformat într-un tăciune în care, dacă suflai cu putere, mai arunca mici flame de lumină. Era și vârsta, era și boala. Era și realitatea faptului că ajunsese aici pentru că atunci, demult, nu-și luase nenorocitele de pastile contra hipertensiunii. Presiunea mare a sângelui, mult mai mare decât ar fi trebuit, i-a ros vasele de sânge mici din creier. Care s-au spart, rând pe rând și creierul hrănit de ele a murit. La ultimul computer-tomograf făcut creierul „mamei” arăta de parcă ar fi fost o patrie bombardată. Nu mai era nici o clădire în picioare. Nu mai erau străzi. Nu mai erau legăturile dintre străzi. Undeva, prin recesuri, conștiința ei se ascunsese, îndărătnică.

O coajă de ou, o cochilie stafidită a măreției de altădată

Împrejurul ei, „copiii” s-au legat de fiecare lucru bun. De fiecare dumicat pe care reușea să-l înghită. De fiecare picătură de apă care-i străbătea buzele. Nu mai era bătrână. Era foarte bătrână. Și era foarte bolnavă. Când rinichiul ei a încetat să funcționeze, pentru câteva zile, mămica i-a sunat să spună că „mama” moare. Nu se poate să mori de la un rinichi blocat. Și așa a fost. N-a murit. Perfuziile pe care i le-au făcut la spitalul din mijlocul țării au pompat viață în ruinele minții ei și, câteva zile, părea aceeași „mamă” pe care o știau dintotdeauna. Dar feștila i-a pâlpâit din ce în ce mai rar și s-a dus din nou în umbră.

În calvarul ultimelor luni s-au pregătit de sfârșit și sfârșitul nu mai venea. Au apărut escarele, „mama” nu mai era decât rar, în spirit, în încăpere. Era o coajă de ou, o cochilie stafidită a măreției de odinioară. Când s-a stins avea dimensiunile unui copil. Era o zi de luni, pe 18 martie. „Mama” a avut noroc, și ghinion. Ghinionul ei a fost că nimeni nu i-a explicat, în anii ’80, că dacă nu-și ia medicamentele ar putea să facă, mai târziu, Parkinson și demență. Norocul ei a fost că, atunci când a devenit evident că avea o problemă, a ajuns din pripă la medic, a fost diagnosticată corect și-apoi a fost tratată corect pentru tot restul vieții ei. „Mama” a avut ghinion pentru că inima ei mare a bătut mult după ce creierul n-a mai putut-o susține. Viața ei n-a depins de suflet, a depins de niște organe oarbe care au continuat să funcționeze, autonom, până chiar nu s-a mai putut. „Mama” a avut noroc pentru că a fost îngrijită până în ultimul moment.

„Mama” ta cum este? Dar tu?

Moartea e inevitabilă. Cumva, dincolo de tot și de toate, mama tot ar fi murit. Ce rămâne după ea este întrebarea: „Dar dacă?”. Ce destin ar fi avut, dacă s-ar fi tratat corect? Nu se va ști niciodată. La fel cum nici tu n-ai să știi, cât timp îți lași părintele în indiferența propriei căderi. Cât timp îl lași cu durerile lui, cu oasele lui care-ți spune că-l dor, cu durerile lui de cap care-ți spune că-l bântuie, cu patina pe care i-o capătă mintea odată cu trecerea timpului. Medicina nu face oamenii nemuritori și, la vârstnic, pare de multe ori un exercițiu de inutilitate. Dar sunt unele lucruri pe lumea asta care pot fi făcute. Și, în amintirea vieții unui om pe care l-ai știut, pe care l-ai iubit, înainte să se săvârșească ești obligat să răspunzi, onest, la întrebarea: „Am făcut tot ce s-a putut?”. Pentru „mama” s-a făcut tot, mai puțin ceva-ul care n-a depins doar de „copii”. Dar tu?

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru