Doctorii din Spitalul Penitenciar Rahova îi învaţă pe deţinuţi să dea statutul de "puşcăriaş" pe cel de "pacient" atunci când trec pragul cabinetului.

Oameni aleargând cu seringi în mână dintr-un salon în altul, asistente care ţin perfuziile la capul pacienţilor cât tărgile alunecă cu viteză pe holuri, denumiri de medicamente complicate ţipate peste patul de spital. Imaginea aceasta e doar pentru filmele hollywoodiene. Apoi, de cealaltă parte: condiţii mizere, pacienţi care merg cu perfuzia în mână ca să-şi cumpere medicamente de la farmacia din curtea spitalului, doctori care nu se sfiesc să ţină buzunarul larg deschis înainte de internări. Toate astea sunt senzaţionalisme pentru ştirile de la ora cinci. Realitatea se creionează totuşi cu mai multe nuanţe, într-un spital "de puşcărie".

Spitalul Penitenciar Rahova se supune altor reguli decât cele pe care le vedem la televizor sau ni le imaginăm. Aici, din câte spun medicii, pacienţilor-deţinuţi nu le lipsesc medicamentele sau atenţia, nu stau pe la uşile cabinetelor ore în şir, saloanele arată impecabil. Şi oricum, dacă nu le place ceva, puşcăriaşii sunt specialişti în a depune plângeri din te miri ce.

La o privire mai atentă, singurul diagnostic cert care li se poate pune fără analize minuţioase e că suferă pentru că nu pot vedea cerul dogoritor de vară, desenat cu fâşii lăptoase de nori. De neliniştea asta permanentă are grijă psihologul de aici, momentele de nebunie se opresc pe la cabinetul psihiatrului spitalului, iar dependenţa de droguri şi celelalte afecţiuni le sunt tratate tot în cabinetele de la Rahova. Singura boală căreia doctorii nu i-au dat de cap pare a fi dorul de libertate.

Din operaţii, la poligonul de trageri

Pe holurile largi, răcoroase, unde stau doar agenţii de pază, se mai aud bătăi nervoase în ţevi sau câte o manea fredonată dintr-un salon de departe, ca într-un vis urât. Gălăgia, nemulţumirea, boala, toate rămân în spatele zăvoarelor care se deschid cu un sunet metalic ce i-ar face să tresară deopotrivă şi pe doctori şi pe pacienţii privaţi de libertate.

Dar medicii nu se mai lasă atinşi nici de seriozitatea oamenilor de la pază care le-au devenit prieteni, nici de poarta metalică ce se închide nemiloasă în spate, "condamnându-i" şi pe ei la opt ore de detenţie pe zi.

Sunt tulburaţi mai degrabă de poveştile de viaţă incredibile care-şi urmează cursul fără să dea socoteală nimănui şi aici, după gratii, poveşti cu bucurii şi tristeţi, cu iubiri pătimaşe, cu lacrimi ce lasă riduri pe obrajii celor condamnaţi la doar o jumătate de oră pe săptămână sub cerul liber - preţul plătit pentru greşelile făcute "afară".

Mulţi ar spune că "halatele albe" din detenţie nu sunt chiar doctori obişnuiţi. Se încadrează într-un regim special. Nu au voie să intre în saloane neînsoţiţi de cineva de la pază, iar după ce ies din gardă, se poate întâmpla să se oprească pe la poligonul trageri.

Şi totuşi, în ciuda faptului că în acte sunt şi "funcţionari cu statut special", personalul din Spitalul Penitenciar Rahova rămâne, prin excelenţă, unul de medici. Medici care spun că tratează pacienţi, nu borfaşi.

"PROFILER"

Doctorul care intră în mintea criminalilor

Cristina Ionescu este cochetă, drăguţă, îi place să meargă la film şi a păstrat o legătură strânsă cu părinţii. "Ce stă asta mică la poze! Îi place!", spun colegii de la pază care o privesc protector, ca pe mezinul familiei.

Înainte de a îmbrăca halatul alb în închisoare, Cristina a lucrat cu copiii cu handicap neuromotor. Acum se luptă cu ideea că nu mai poate empatiza cu pacienţii şi că soarele nu-i mai pătrunde până la birou - nu are geam la cabinet.

Munca în spitalul penitenciar a învăţat-o să "încuie uşa" între Cristina - fata care roşeşte la complimente şi "Psihologul Cristina Ionescu" - profesionistul care în filmele poliţiste s-ar numi "profiler", specialistul care "sapă" prin minţile criminalilor.

"Eu numesc această atitudine neutralitate binevoitoare. A trebuit să schimb tactica la 180 de grade, să devin mai glaciară, dar nu într-atât încât să par nepăsătoare. Trebuie să înţelegi totuşi că dacă eşti mai deschis şi vrei să fii om, deţinuţii încearcă să te manipuleze, să obţină beneficii. Faţă în faţă cu deţinutul trebuie să arăţi şi empatie, dar să fii şi persoana care poate oricând să pedepsească. Haina statutului nu prea se împacă cu statutul de cadru medical, e ca un pitic ce îţi stă pe umăr şi te loveşte peste ureche. Şi e foarte greu, pentru că deţinutul trebuie să se dezvăluie în faţa ta", spune Cristina.

Deţinuţi care dau lecţii de viaţă

Rapoartele ei sunt decisive atunci când puşcăriaşii vor să se elibereze condiţionat, aşa că pe aceştia nu-i mână întotdeauna la uşa cabinetului dorinţa de a-şi descărca sufletul. Pentru ea, viaţa în închisoare e conturată cu linii clare, la extreme: urâţenie şi frumuseţe, noţiuni pe care le înglobează în poveşti.

"Am ca pacient un puşti care era consumator de heroină de la 11 ani. Păi, lui trebuie să-i dau creditul că se poate reabilita, că trebuie să nu se mai întoarcă aici. Mai este cineva care şi-a injectat salivă sub braţ, s-a infectat şi a trebuit să i se taie braţul. Toată lumea spune că e retardat. Mie mi-a arătat partea lui frumoasă, mi-a povestit ce vrea el să facă când va ieşi", povesteşte psihologul.

"Dar sunt şi cazuri pe care le abandonez din start. Am un pacient de 27 de ani, consumator de heroină, cu o stare fizică extraordinar de proastă, care nu are niciun loc pe mână care să nu fie necrozat. Are doar trei clase, nu reuşesc să stabilesc nicio legătură cu el. Ca psiholog, am nevoie de opt, zece clase, pentru că aşa intervine cogniţia. Dacă îmi spune că luna aprilie e toamna, nu pot duce raţionamentul mai departe!".

Pe lângă capacitatea extraordinară de a absorbi ca un burete poveşti care ridică părul pe mână, Cristina încă mai păstrează pasiune pentru ceea ce face: "Profesorul meu de psihologie juridică, Gheorghe Florian, mi-a fost mentor. Aveam şi cursuri care ne adormeau, dar el venea tot timpul şi ne povestea de nu ştiu ce pacient care şi-a tăiat urechea şi a aruncat-o pe vizetă, de altul care nu ştiu ce altceva a făcut".

Cristina spune că mulţumirea vine într-un singur caz: "Satisfacţiile sunt minime aici, dar cel mai important este să nu se mai întoarcă după ce au fost eliberaţi, să nu mai recidiveze".

Alegere: deţinuţi sau "doamne cu depresii"

De când a început să lucreze în închisoare, de aproape şase ani, s-a lovit de toate formele de scepticism: "tu, aşa mică, în închisoare?", de la părinţi, "tu eşti zdravănă la cap?", de la prieteni sau "să te vedem ce-o să faci când vine o matahală de 120 de kile la tine, cu o lamă în dinţi şi îţi spune «fă-mi ceva că mă tai şi te tai şi pe tine»", de la echipa evaluatoare, când a dat concurs pe post.

A trecut peste toate fiindcă ştie că atunci când lasă în spate uşile penitenciarului nu mai e "fata care vorbeşte cu hoţii". Şi peste toate, cariera ei "în libertate" nu lua conturul pe care şi l-ar fi dorit: "Aş fi lucrat la un cabinet şi aş fi tratat doamne cu depresii fiindcă vor să-şi opereze nasul".

DEPENDENŢA

Din sevraj, pe picioare, în câteva zile

Carmen Şaptelei are o misiune foarte grea. La ea vin pacienţii în sevraj şi în cel mult zece zile, îi trimite pe picioare, înapoi în celulă. Misiunea ei se încheie aici, colegii ei continuă consilierea psihologică.

"Asta e spectaculos în ceea ce fac. Vin în sevraj şi pleacă pe picioarele lor. E trist când se întorc. Culmea e că îmi place ce fac, chiar dacă singurul moment de libertate este atunci când fac naveta de la Rahova, la Jilava. Ajungi însă să nu te mai impresioneze nimic", povesteşte doctorul.

Faţa i se luminează într-un zâmbet larg, sub formă de semilună, care îi molipseşte pe toţi. Cu acelaşi zâmbet cu care se apropie de oameni, ştie să păstreze şi distanţa.

"N-am avut probleme cu pacienţii mei. Deţinuţii sunt pacienţi speciali, cer mai multă atenţie, medicaţie, aşa că trebuie să impui nişte limite foarte clare. Scopul meu e să-i scot din starea critică în care vin şi să-i trimit către celelalte servicii de care au nevoie. Trebuie să mă gândesc mereu că lucrez cu consumatori de droguri şi aşteptările sunt în consecinţă", spune Carmen Şaptelei.

Atenţie la seringi!

Nu a aplecat niciodată urechea la prejudecăţile celor din afara zidurilor cu sârmă ghimpată. "Percepţia celor din jur ţine de percepţia ta. Dacă te plângi că ce muncă grea faci, asta vor spune şi ei. Aici nu mă plictisesc niciodată, e o muncă pe care o fac cu mare drag, sunt simpatizată de pacienţi", e sigură pe ea medicul. Şi este cu atât mai convinsă că ar trebui ca toţi pacienţii ei să fie scoşi la muncă: "Există o percepţie, că drogaţii nu trebuie să fie scoşi la muncă, dar sunt mult mai uşor de integrat decât psihopaţii, de exemplu".

Meseria nu o duce acasă, dar "defectul profesional" de a preveni, da. "I-am spus băieţelului meu că dacă găseşte vreo seringă pe jos să nu pună mâna pe ea că e plină de microbi. Şi într-o zi, după ce a venit din parc, mi-a povestit că un prieten a luat seringa de jos şi el i-a zis că nu e bine", povesteşte doctorul.

CEI CARE VOR SĂ "FLUIERE"

Nebunia se tratează cu un strop de omenie

Schizofrenie, tulburări de comportament, depresii, psihopatie. Asta le scrie pe fişele pacienţilor de care se ocupă doctoriţa Mariana State şi care o aşteaptă în faţa cabinetului, cu "Săru´ mâna" pe buze. Este de gardă şi e pregătită pentru o zi grea. Dar zâmbeşte larg şi spune cu toată sinceritatea că odată ce cartela de acces i-a deschis uşa spitalului, nimic nu-i mai aminteşte de faptul că lucrează într-un penitenciar. Dar nici rutina nu se instalează în cabinetul cu gratii la geam şi pe al cărui birou stă o iconiţă, o ceaşcă de cafea, un borcan de ness, multe fişe şi calculatorul.

Urmăreşte de multe ori ca un spectator, pe geam, poveştile de iubire care se izbesc de ziduri şi care se consumă cu sălbăticie. E fascinată de drumul pe care îl străbat, prin aer, cuvintele de amor care fac să roşească şi firul ierbii ce ţâşneşte în pete la margini de gard.

Se uită adesea cum deţinuţii de peste gardul spitalului penitenciar îşi fac "caleşti" - o sacoşă legată cu aţă în care deţinuţii şi pun bileţele sau alte lucruri pe care le dau la schimb, pe care o balansează pe fereastra celulii până când ajunge la alt geam unde este aşteptat de o altă mână, care stă ca şi cum ar încerca să vadă dacă plouă -, se lasă cuprinsă de toate "istoriile" pe care deţinuţii le servesc celor care vor să asculte. Niciodată gratis, însă.

Un cleptoman a venit în cabinet şi a profitat de un moment de neatenţie şi a furat pixul doctoriţei. După ce a fost dojenit, l-a trimis înapoi prin intermediari. Altul s-a întâlnit pe hol cu o altă doctoriţă care ducea o pungă de cafea şi i-a cerut un pumn. Femeia i-a turnat în mâna făcută căuş praful maroniu. Un alt doctor chirurg i-a adus unui pacient, după a treia operaţie pe care a suferit-o, o îngheţată. State ştie că asta nu e complicitate, e omenie care nu are voie să le lipsească medicilor.

Frustrarea, boala deţinuţilor

Doctoriţa are mulţi "bolnavi închipuiţi", care "fac pe nebunii", doar ca să iasă din salon. Alţii suferă de boli psihice atât de grave, încât aceasta se întreabă ce caută în închisoare, când ar trebui să stea în sanatorii.

"Cei mai mulţi suferă de depresii. Am un pacient care a fost acuzat pe nedrept. Mai sunt şi astfel de cazuri. Avocaţii nu reuşesc să-i salveze. Alţii au ajuns să omoare la beţie sau când erau sub efectul drogurilor. Şi s-au trezit dimineaţa lângă cadavru şi nu ştiau ce s-a întâmplat. Nenorocirile se întâmplă mai ales din cauza neşcolarizării. Un om care a fost la şcoală reacţionează altfel. Să motivezi o crimă cu «m-a înjurat de mamă» este clar că valorizează altfel situaţiile. Apoi încep să se autoagreseze sau să înghită anumite obiecte pentru că intervin frustrările detenţiei. Ei nu înţeleg că nu-ţi poţi lua haine în fiecare zi, nici că nu te poţi muta în altă celulă fără motiv. Că există nişte reguli", explică doctoriţa.

Le respectă momentele vieţii, naşterea, botezul, chiar cununiile. Le apreciază mintea care se adaptează mediului restrictiv şi le ascute simţurile: "Un deţinut mi-a spus că recunosc asistentele după mers, după cum calcă. Ştie dacă sunt vesele sau nu. Altul mi-a spus că stă pe geam şi se uită cum adie vântul. A fost o dramă când li s-a pus paravane la geamuri. Ei sunt şi foarte histrionici, actori. E o viaţă foarte intensă aici".

Mariana State care se ghidează după o regulă pe care i-a exemplificat-o cel mai bine filmul "Eu când vreau să fluier, fluier" – pentru deţinuţi excepţionali, ar trebui să existe tratamente excepţionale.

VIAŢA CONTINUĂ

Medicul mamelor din penitenciar

Doctoriţei Daniela Stănică "îi fac mare plăcere" plânsetele ţipate din toţi rărunchii. Plânsetele adevărate, care se propagă puternic, întotdeauna cu încruntări de frunte. E vorba de plânsetele nou-născuţilor care întâmpină lumea cu urlete de disperare. Pentru ea, e cel mai frumos cântec din lume. Este ginecologul Spitalului Penitenciar Rahova şi o singură dată de şapte ani de când lucrează "în captivitate" a auzit ţipătul vieţii în cabinetul ei. Şi atunci, dintr-un accident.

"Niciuna dintre deţinute nu naşte în penitenciar. Ele sunt duse la maternităţile din oraş unde şi copiii sunt înregistraţi pentru a nu exista niciun fel de stigmatizare a lor. Dar atunci ne-a luat prin surprindere şi nu am mai avut timp să o trimitem la maternitate. A născut la şapte luni şi ne-a spus de contracţii cu jumătate de oră înainte. Ne-am gândit că naşte în maşină. Toţi colegii erau aşa, emoţionaţi, nu ştiau ce să-mi mai dea la mână. Şi a născut o "mâţă" de 2,8 kile pe care am trimis-o apoi la maternitate", povesteşte Daniela cu o strălucirea aceea în ochi, dată de miracolul naşterii, un fel trofeu personal care doar doctorilor ca ea le revine, odată cu diploma de la facultate. "Deţinuţi" de câteva luni

Doctoriţa Stănică are grijă, printre altele, de gravidele şi de mamele deţinute. Cele care au săvârşit fapte mai uşoare - furt sau înşelăciune - pot face cerere de întrerupere a detenţiei până când copilul împlineşte un an. Cele care sunt acuzate de "rele tratamente asupra minorului" sau chiar pruncucidere rămân cu copilul până la vârsta de un an în spital. Prichindelul este luat apoi fie de familie, fie de protecţia copilului.

"Mulţi spun că nu avem niciun drept să ţinem şi copilul în închisoare, că doar este o persoană liberă. E adevărat. Dar care este crima mai mare: copilul să stea în libertate fără mamă sau în închisoare alături de ea?", este dilema Danielei Stănică.

Ea ştie că gravidelor şi mamelor nu le lipseşte nimic în închisoare. Multe dintre ele sunt atât de sărace, că în libertate nu ar avea nici ce să le dea să mănânce copiilor. Aici primesc mâncare, hăinuţe şi scutece pentru copii şi alt regim de ieşit afară: câte o jumătate de oră pe zi, în timp ce ceilalţi deţinuţi, văd soarele doar o dată pe săptămână. Tocmai condiţiile bune pentru ele şi "mâţii" lor le fac să nu ceară eliberarea, deşi unele ar avea toate motivele să o facă.

Doctoriţa nu ştie de ce sunt acuzate pacientele ei şi insistă cu încăpăţânare să nu le numească altfel. Iar când îşi vede cele "trei gagici" de câteva luni pe care le are în salon, ştie mai bine ca oricine că mamele lor mai au o şansă.