Era deja cald afara, era aproape vara. In strada Mihai Eminescu, la terasa ingramadita pe un colt a restaurantului care nu mai exista (si nici patronul ei, Dumnezeu sa-l odihneasca!), la Sarpele Rosu, ma dusesem sa mananc o ciorba de burta.

La o masa era Rosca Stanescu si alti vreo cinci viitori colegi de la Evenimentul zilei. Se pusese de un nou ziar. Eu tocmai ce plecasem de la “Baricada” si scriam de putin timp la “Viitorul romanesc”. Rosca a fost cel care mi-a facut propunerea. “Nu vrei sa vii in echipa noastra? Am citit articole de-ale tale, scrii bine! Ce zici? Avem nevoie de curajosi si buni investigatori in teren”.

Gandul ca voi lucra la un ziar al lui Ion Cristoiu, oferta facuta de SRS pe nepusa masa si intuitia de moment, care vine desigur de la Dumnezeu, m-au facut sa spun pe loc “Da” . Asa am ajuns la Evenimentul zilei.

Unii dintre fostii mei colegi sunt si acum la EVZ, frumosii dinozauri. Eu, un dinozaur mai mic, mai agitat, am migrat intre timp, dupa un an si cateva luni, cu alti cativa, in frunte cu SRS, la Romania libera si apoi, am facut parte din grup de vreo 12 care au pornit alaturi de Sorin Rosca Stanescu ziarul ZIUA.

Alt episod minunat din cariera mea de jurnalist maratonist. Interesant, unii dintre cei de la ZIUA, ziar pus pe butuci cand tara se afla pe mana marinarului Basescu, fac parte azi din echipa EVZ. Ca sa vezi….cum ne invarte pe noi, jurnalistii, destinul, in malaxorul asta plin de cerneala (din pacate, cerneala s-a dus de mult, acum ne lasam amprenta pe toate tastele).

Atunci, in ’92, am facut o alegere super. Pentru ca EVZ a insemnat scoala. Unicat. Munca pe branci, alergatura, stres cat cuprinde. Ne bateam care da stiri de coperta, de prima si ultima pagina si, mai ales, anchete-investigatii de pagina 3. Erau cele mai bine platite la acord.

Nu am stat foarte mult la EVZ, dar pentru mine a fost ca si cum as fi absolvit cea mai inalta scoala de jurnalism. Sa scriu despre una din cele mai frumoase amintiri de atunci?

Aoleu….fratilor, e complicat. Am atatea… Dar, hai sa dau totusi din casa EVZ de acu 28 de ani. Haiosenii. Imi amintesc ca Ion Cristoiu, cel de la care am furat ceva meserie - zic eu - si caruia ii multumesc din inima, statea intr-o zi in capul coridorului si eu tocmai ajusesem in redactie.

Biroul meu nu era al meu. Eram vreo patru cei care il adjudecam zilnic, plasat strategic pe coridor, cam vizavi de usa de la biroul Sportistilor unde isi puncta minutul si scorul colegul Grigore Cartianu. Pe birou aveam o cafea posircoasa ridicata in doi timpi si trei miscari de la bufetul puturos care functiona la acelasi etaj cu noi.

Cand veneam de pe teren, asta era mancarea ziaristului. O cafea. Il aud pe boss Cristoiu strigand: “Am nevoie de o crima, un viol. Dati-mi repede! Marfa!” Si se uita, sau asa mi s-a parut atunci, spre mine…M-au trecut apele. De draci ca nu aveam ce cerea el.

Da’ chiar veneam din turul facut la politie si IML. Si nu avusese loc, culmea, in ziua aia, niciun viol si nicio crima. Iar eu la fonfleuri nu ma calificasem. Si atunci am raspuns si eu, ofticata si amuzata in acelasi timp: De unde viol? Ca nu avem. Poate e cineva prin redactie care e de acord….”

Nu stiu daca a auzit sau nu Cristoiu, dar colegii Radu Baraba Popa si Cosmin Barbu Stamatov bufnisera deja in ras. Munca, munca, dar sa mai punem acolo si umor, nu? Ca altfel nu rezistam.

Alta amintire? Hai ca va mai dau una. Alergam de zor sa termin o ancheta grea. Cu mafia certificatelor de revolutionar. Si cu lista celor care obtinusera certificate false. Se publica in serial. De pe o zi pe alta. Adica in fiecare zi, mai aparea pe lista un nume, doua, trei, cate apucam sa le documentez.

Pe birou era un telefon. Fix, desigur. Unul dintre bunicii telefoanelor fixe. Suna. De la capatul celalalt al firului aud cum cineva vroia sa vorbeasca cu mine. Ii raspund fericita ca m-a nimerit. Ma gandeam ca o fi vreo doamna care imi da si mie o stire de prima pagina. Si cand colo, aud din gura madamei o injuratura. Ma trimitea inapoi la origini.

Dupa care, m-a amenintat ca o sa vad eu…ce? Nici acum nu stiu ce. Cine credeti ca era la capatul firului? Sotia lui Nicolae Militaru, care luase foc citind pe lista cu falsii revolutionari numele sotului ei. Nicolae Militaru (Dumnezeu sa-l ierte!). Mi-am zis atunci ca, daca ma calca vreo masina, macar stiu ca aia vine de la Rasarit, cu placute false ca si certificatele alea….

Uite, insa, ca bunul Dumnezeu a vrut sa imi duc misiunea mai departe. Si povara misiunii asteia. Cu bine. Sa scriu. Si uite-asa au trecut 28 de ani de la Evenimentul zilei si vreo 30 de presa. O fi putin, o fi mult? Mie, cu toate cate le-am trait, mi se pare o viata. Frumoasa si fericita. Presa de atunci era miere pentru creier si suflet, ca si perioada de la EVZ.

PS - Si acum mai am blugii de teren de la EVZ. Ca pe aia de la mineriada din ‘91 ii aruncasem pentru ca oricat i-am spalat, ramasesera impregnati de mirosul gazelor lacrimogene. Si inca ceva: atunci, la EVZ (unde lucram si pentru “Bulina rosie” si alergam chiauna si pe tura de noapte de la “Bulina albastra”), am avut 70 de ore de munca in care n-am pus geana pe geana.

Era in martie. Era ziua mea, 10 martie, dimineata, cand am iesit din redactie, precum cartita. Nici nu vedeam pe unde calc. A fost singura aniversare de care nu stiu. Pentru ca am dormit lemn, toata ziua. Recordul asta de nesomn nu am vrut sa-l dobor niciodata.

Apropos, stiti ce dor imi e de mirosul cafelei nechezol amestecat cu miros de ziar venit in zori, proaspat, din tipografie? Al naibii de dor!