Între cugetările Sfântului Ioan Hrisostom se află şi aceasta: „Gura omului glumeţ nu este plină de har, ci de dureri”.
Omul a făcut risipă de glume sau de ironie în vremurile în care s-a îndepărtat de Dumnezeu; în timpurile în care sensul existenţei sale îi apărea neclar sau înceţoşat. Aşa, de pildă, o întreagă filosofie şi literatură stăpână pe Europa după cel de-al Doilea Război Mondial a susţinut că existenţa este absurdă, lipsită de consistenţă şi ţintă, de scop şi de finalitate.
Mângâiere în glumă, sarcasm ori cuvânt sardonic şi-a găsit şi Antichitatea înainte de venirea lui Hristos şi apoi rămăşiţele acesteia în primele veacuri creştine. Cei din vechime îşi compensau prin râs şi haz de necaz lipsa de busolă spirituală: soluţiile lor politeiste, miturile şi basmele fantastice reuşiseră să hrănească sufleteşte şi să-i consoleze o vreme. Insulele acelea de antichitate aveau să dispară pe la mijlocul primului mileniu creştin. Omenirea intrase deja pe făgaşul restaurării ei: Creştinismul. Toate cărţile socotite fundamentale pentru cultura omenirii în primele douăsprezece secole ale erei noi sunt scrise de sfinţi, scriitori bisericeşti sau ierarhi creştini. În mare parte, ei aparţin Răsăritului, respectiv acelui Bizanţ care constituia reala, adevărata civilizaţie.
Evul Mediu, atât în Răsărit, cât şi în Apus, nu a fost sumbru, dar nici glumeţ. A fost plin de avânt, de entuziasmul omului care se împlinea pe sine slăvindu-L pe Dumnezeu, preamărindu-şi Creatorul. Urmează în aria apuseană regăsirea Antichităţii, prin Renaştere şi antropocentrism. La sfârşitul ei intervin însă sleirea şi dezamăgirea, atât de evidente în Baroc: omul se simte mai degrabă singur şi neliniştit decât „eliberat”. Proiectele sale zac năpădite de iedera oboselii şi a melancoliei, multe de nerealizat. Compatriotul nostru Vintilă Horia (foto) a conturat cât se poate de bine dezamăgirea barocă într-o carte din 1963 despre Papini.
Calea îndepărtării de Dumnezeu fusese deschisă în Apus şi o va adânci secolul aşa-ziselor „lumini”, în care reapar, îndeosebi prin Voltaire, ironia sterilă şi sarcasmul mecanic. Produs al acelor colegii de asfinţit iezuit, pentru Iorga, Voltaire e prototipul omului desacralizant.
Există zâmbet şi există surâs; după cum trebuie iarăşi deosebit între râs şi rânjet. Iar între ironie şi umor e o reală diferenţă. Au râs şi sfinţii uneori – Sfântul Antonie cel Mare ne-a lăsat o memorabilă pildă în acest sens, consemnată în Pateric – şi au dat dovadă de umor, după cum au ştiut să surâdă cu îngăduinţă... Creştinismul, mai ales cel răsăritean, e plin de nuanţe şi marcat de efortul de a evita extremele.
Recomandările noastre
