Evenimentul Zilei > Social > Grâul se macină în moara cu apă
Grâul se macină în moara cu apă

Grâul se macină în moara cu apă

TRADIŢIE. Pe valea râului Grădişte încă supravieţuieşte o moară care face cea mai bună făină pentru sătenii din Ludeştii de Jos.

Nea Antonie, bătrânul din Ludeştii de Jos, judeţul Hunedoara, care ţine în viaţă ultima moară de modă veche, cu apă, nu şi-ar vinde afacerea nici pe cei mai performanţi roboţi care macină făina doar la apăsarea unui buton.

Singurul morar rămas „în piaţă” pe valea sacră a dacilor nu duce lipsă de comenzi, ba chiar are mai mult de lucru de cât în ultimii ani şi motive să creadă că din ce în ce mai multă lume se va întoarce la pâinea fă cu tă din făina obţinută la mo a ra lui, veche de aproape un secol şi jumătate.

Moara cu apă a lui nea Antonie Gavriloiu este singura dintre cele 15 care func ţionau până-n anii ’70 pe valea râului Grădişte (aceeaşi vale pe care se urcă spre cele două capitale ale dacilor – Costeşti şi Sarmizegetusa Regia). Din 1960, morile clasice au început, rând pe rând, să se oprească. În satele din zonă apăruse curentul electric, iar oamenii au început să-şi cumpere mici mori electrice. A lui Antonie a supravieţuit, pentru că, spune el, făina produsă e incomparabil mai bună decât cea făcută de „trăsnăile alea pe curent”.

„N-om muri de foame”

La cei 80 de ani ai săi, Antonie Gavriloiu se mişcă repede pe podeţele din jurul ro ţilor de moară. Dă drumul apei pe făgaşele care duc spre palele roţilor, apoi aproape că aleargă înăuntru să se asigure că totul merge cum trebuie. Urcă fără efort cele câteva trepte spre cuvele în care sunt puse cerealele ce aşteaptă să fie m ă cinate. Încă înalt şi bine legat, bătrânul aminteşte clar de bărbatul care-n urmă cu 20-30 de ani încă se mai descurca singur cu o piatră de moară de vreo 500 de kilograme. Doar el şi o rangă. Acum nu trebuie decât să le regleze de la o manetă ca să obţină făina la fineţea dorită.

După ce pune grâul la măcinat, face şi o scurtă analiză a crizei care a lovit ţara: „Anii trecuţ’ începuseră oamenii să vină mai rar. Acuma s-or mai înmulţât. O crescut preţu’ la porci şi ţân mai mulţ’ să-i vândă graşi şi frumoş’ la iarnă, la târg, să mai facă un ban. De ţinut îi ţân cu făină de porumb şi cu de-aia de orz, ca să să facă mari”.

Dacă vremurile vor fi grele, spune bătrânul, moara lui va începe să macine grâu mai mult, ca pe vremuri: „În ultimul timp, cu grâu la măcinat mai vin diabetici de prin satele astea de p-acilea. Cine ştie ce-o mai fi şi cu criza asta, da’ nu-i bai, că n-om muri de foame câtă vreme avem grâne şi moară cu ce le măcina. Şi-ncă să vezi matale ce bună-i făina aia albă care rămâne pă vârf, după ce-i gata de măcinat sacul de grâu. Faci cu ea nişte plăcinte, cum n-ai mai mâncat pă niciunde pă unde-ai fost”.

Salvată de un tabel

De fapt, mândra moară din Ludeştii de Jos a scăpat şi de tăvălugul comunist al colectivizării. Deşi satul se află pe o luncă destul de largă, a scăpat de colectivizare. Pe la 1950, primarului din comună i se ceruse să menţioneze care dintre sate sunt „de munte” şi care „de şes”. Ludeştii de Jos a fost trecut la prima categorie. Totuşi, comuniştii nu s-au lăsat, iar „familia de chiaburi” care avea moara în proprietate a avut mult de suferit.

„Nici nu mai ştiu exact din ce an e moara. Ştiu sigur însă că la 1900 era în picioare şi mergea. Mai ştiu că bunicul meu a luat credit o roabă de bani de la o bancă din Orăştie şi i-a dus, cu roaba, la altă bancă, să-i bage în contul ăluia de la care o cumpărat-o. Pă când o gătat de plătit ratele la ea, prin 1952, tata meu s-o trezât cu comuniştii la uşă: l-or târât după căruţă, l-or pus să facă aşa cum face cocoşul sau găina. Atunci m-am luat eu şi am mers la Bucureşti, la Gheorghiu-Dej, în audienţă. N-am apu cat să intru la el, da’ am lăsat o hârtie în care-am zâs tăt ce-o pătimit tata meu. Dup-aia, securiştii ăia care l-or chinuit or fost daţ’ afară şî băgaţ’ la închisoare vreo 6 luni”, povesteşte bătrânul morar.

MOŞTENIRE

Nu e de vânzare

Mariana Gavriloiu, fiica morarului, nici nu concepe ca moara să se oprească vreodată sau, mai rău, să fie vândută. Moara, veche de mai bine de 100 de ani, are nevoie de reparaţii capitale doar o dată la 25 de ani, după cum spune proprietarul. În plus, de când roţile cu apă, axu rile lor, roţile dinţate din angrenajul de mă ci nare, toate din lemn, au fost schimbate cu unele din oţel sau fontă, moara e şi mai uşor de întreţinut. „A venit mai demult un englez care a auzit că la noi e un mic muzeu cu piese în stare de funcţionare. A vrut să ne dea o moară nouă, de ultimă generaţie, complet utilată, doar ca să-i dăm noi moara ce-a veche, s-o ducă s-o expună prin Anglia, dar nici gând. Eu şi sora mea, Dorina, nu concepem să rămânem fără moară”.

FOTO: Remus Suciu


CITIŢI ŞI:

Franzela, pâinea noastră cea de toate zilele