Am mers într-o zi cu un băiat - şofer la o instituţie - şi am tot povestit, că m-a dus dintr-un capăt într-altul al oraşului.
Despre una, despre alta, să mai treacă timpul. Când oamenii sunt mai vorbăreţi, se întâmplă lucrul ăsta. Mai schimbă gânduri. Că idei nu-ţi pot veni decât dacă lucrezi în domenii creative. De fapt, da, şi idei, că mai toată lumea lucrează în astfel de domenii. Şi tot trăncănind, ajunge să-mi spună ce i se întâmplă câteodată când trece pe lângă semne de circulaţie sau clădiri ultracunoscute. Se închină.
Automat, ca atunci când trece pe lângă biserică. I se pare ciudat şi cretin lucrul ăsta, de aceea caută să mi-l explice. Corpul acţionează maşinal la informaţia pe care i-o transmite creierul. Acesta din urmă încurcă puţin informaţiile. Scuze, creierul e acum eroul negativ. Stând în scaunul ăla în care te încingi şi îţi petreci timpul amăgindu-te că-l câştigi, că faci lucruri, că eşti activ şi dinamic şi om al mileniului nuştiucare, gândurile ţi-o iau înainte, intră într-un iureş vesel, se plimbă prin lume, prin amintirile tale, se mai încurcă cu vreo muzică mai uşoară sau cu informaţiile de la radio, mai dansează pe vreo melodie, interacţionează metafizic cu dorinţele tale introduse în schema de anul nou, şi rezultatul este starea de prostire.
Te ţii de volan prostit. Şi vezi ca prin pâclă ceva... parcă dormi, dar eşti cu ochii larg deschişi... ceva important în faţa ta, trebuie neapărat desluşit... este ceva important... biserica e ceva important... ce faci când treci pe lângă biserică, adăugând şi importanţa acesteia? Te închini! Aşa a făcut şi omul, dar când şi-a scuturat privirea amorţită, ce să vezi?! Nu era Casa Domnului nicăieri! În schimb, era semnul „Cedează trecerea“. Sau „Oprirea interzisă“. Sau Intercontinentalul. Sau vreun Carrefour.
Cam la toate aceste obiective, mâna îi fuge spăşită să mai facă o cruce. O fi având vreun înţeles - m-a întrebat în treacăt - sau oi fi eu surmenat, şi mai bine nu mai povestesc aşa ceva şi îmi iau nişte libere? Am dat să-i răspund, dar m-a umflat râsul rău de tot şi nu mă mai opream, şi dă-i şi cu lacrimi, şi tot aşa până mă liniştesc totuşi şi-i explic: „Mă speriasem că numai mie mi se întâmplă!“. Slavă Domnului că suntem sănătoşi!
Recomandările noastre
