Când eram foarte mic, am descoperit prin sertarele unui sipet al părinţilor mei, un plic cu antetul Casei Regale a României. Era uşor îngălbenit, semn că trecuse ceva vreme peste el. L-am desfăcut cu mâini tremurânde.

Nici nu ştiam, la vârsta aia, că şi România avusese un rege. Credeam că regi sunt numai în poveşti. Hârtia dinăuntru avea pe ea o cruce neagră. Apoi un text pe care mi l-a citit tata, când m-a surprins privind către crucea neagră, fără să înţeleg ce scrie sub ea: „Dumitru… mort…la Cotul Donului… pentru… Patria recunoscătoare”! Apoi mi-a pus mâna pe creştetul capului: „Voi să nu mai aveţi parte de aşa ceva”. Bunica apăruse şi ea. A văzut hârtia din mâna mea şi s-a aşezat încet în genunchi în faţa icoanei şi a rostit cu obidă: „Doamne, cu ce ţi-am greşit”? Mai târziu am aflat că după război fusese azvârlită din casă de ruşi cu doi copii mici în braţe, cu tata şi cu soră-sa, mătuşa mea. Că aşa traversase foametea de după război. Şi anii ocupaţiei sovietice.

Apoi am mai crescut un pic şi m-am dus la şcoală. În vacanţa lui 1968, eram în clasa a treia, mama şi-a dat acordul să rămână fără mine preţ de două săptămâni. M-a lăsat să merg în tabără. Nu departe, în staţiunea Lacu Sărat, la câţiva kilometri de Brăila mea natală. Dar, se chema că dormeam şi mâncam acolo, seara făceam foc şi cântam în jurul lui, deci, se chema că sunt în tabără. Meritase să nu dorm de emoţie câteva nopţi înainte de a pleca. Bucuria nu a durat decât două zile. Mama, alături de alţi părinţi, a venit şi m-a luat acasă. Am auzit-o vorbind cu directorul taberei, în timp ce semna nişte hârtii: „Au intrat ruşii în Cehoslovacia. Nu ştim ce s-o mai întâmpla de-acum înainte. Vreau să-l am lângă mine”. Acelaşi lucru îl spuneau şi părinţii celorlalţi copii veniţi să-i ia acasă. Fără să înţeleg deloc ce înseamnă „Au intrat ruşii în Cehoslovacia”, s-a ales praful de prima mea tabără de pionier.

Am mai crescut şi m-am dus la liceu. Apăruse berea caramel, dulce, tare îmi mai plăcea şi mie, parfeul de ciocolată şi casata, prăjiturile „Puişor” şi „Sinaia”. Din când în când se mai găsea şi pepsi şi, dacă aveai noroc, puteai cumpăra chiar şi o ladă întreagă, pe care nu o beai. O păstrai pentru sâmbătă. Sâmbătă când ne strângeam la câte un coleg ai cărui părinţi erau plecaţi la câte o nuntă şi unde fiecare venea cu câte ceva. Salată beuf, făcute cu ouă de împrumut, senvişuri cu salam la care părinţii stătuseră câteva ore la coadă şi, câteodată, câte o sticlă de votcă, pe care o făcea rost câte un  descurcăreţ. „Je t'aime moi non plus”, în braţe cu fata cu care visai să zbori către cer. Până venea ta-su şi o lua acasă.

Eram prea tineri şi prea entuziaşti să descoperim că din oraş dispăruseră măcelăriile, magazinele alimentare erau goale, părinţii se scriau pe listă şi stăteau la coadă toată noaptea ca să ia câte un litru de ulei şi un kil de zahăr.

Când am terminat liceul, ne-a lovit cutremurul cel mare, din 1977. Colegul meu de bancă făcea mişto: „Bă, de-aia a fost cutremur, că am luat noi bac-ul”!

Am plecat la facultate. În faţă mi se deschidea lumea, despre care credeam că este plină numai de bucurii care abia aşteptau să le culeg. M-am îndrăgostit de fata pe care o vedeam cea mai frumoasă din an, uitând-o pe cea mai frumoasă de care fusesem îndrăgostit fără speranţă în liceu. Ne-am căsătorit şi, întocmai ca în liceu, din când în când ne strângeam pe la noi pe acasă sau pe la prieteni, fiecare aducând câte ceva: salată beuf făcută cu ouă de împrumut, o mâncare cu carnea din două raţii, ca să ne ajungă la toţi şi ceva de băut. Apa minerală era un lux. Jumătate din petrecere o făceam pe întuneric, pentru că se stingea lumina. Ne spuneam că e mai romantic aşa şi aprindeam lumânările câte una, să facem economie, că nici lumânări şi nici chibrituri nu se prea găseau. Un amic şugubăţ, repeta aceeaşi glumă de fiecare dată: „Bă, încercaţi să vă căcaţi mai puţin spre deloc, că este ultimul sul de hârtie igienică”. Iar noi îi răspundeam invariabil: Lasă, mă, că nici nu prea avem ce căca”.

Mergeam la mare, la Costineşti şi eram fericiţi, fără să băgăm de seamă că mâncarea de la cantinele din staţiune era aceeaşi cu mâncarea de la cantina studenţească, unde şniţelul din parizer cu garnitură de creveţi coreeni expandaţi era meniul rege. Ne bucuram că auzeam la „Radio vacanţa Costineşti”, muzică străină. Black Sabbath, Uriah Heep, Deep Purple, Janis Joplin şi Sisi Craci.

Apoi a venit copilul. M-am făcut praf de bucurie cu câteva sticle de coniac „Bastion”, o nenorocire de băutură din care mă mir că nu mi-am lăsat băiatul orfan din primele minute de viaţă. Am vrut să iau un taxi, să merg la maternitate. Găsisem câteva uscături de flori. Taximetriştii îmi spuneau unde merg ei, de parcă ei erau clienţii. Dacă îmi convenea, bine, dacă nu, nu. N-am găsit niciunul care să aibă drum spre maternitate. Am mers pe jos. Se făcuse ziuă până am ajuns la maternitate. După aceea, cinci oameni, eu, soţia, mama, tata, soacră-mea nu aveam altă treabă decât să facem rost de mâncare pentru copil. Când a împlinit băiatul meu un an, am încercat să facem, după tradiţie, o petrecere. Strânsesem de-ale gurii. N-am mai făcut. A bubuit Cernobâlul. Iar ruşii ne-au ţinut ascunsă câteva zile nenorocirea, care nici azi nu ştim cât de tare ne-a nenorocit pe toţi. După trei ani, am ieşit în stradă. Nu mai puteam. Eram conduşi de un scelerat, care ne pusese genunchiul pe grumaz din zi în zi mai tare.

Apoi am crezut că va fi bine. La Revoluţie, un băiat tânăr îşi ţinea prietena de după umeri, parcă pentru a o proteja de gloanţele care şuierau şi-i spunea că gata, de-acum vom fi şi noi liberi. Că va fi şi strada noastră luminată”. L-a doborât un glonţ şi fata a rămas strigând sfâşietor longă el.

Am ieşit apoi la vot, vot liber, convins că vom îndeplini ceea ce visase tânărul care fusese secerat în faţa mea. Nu a fost aşa. Guverne care de care mai hoaţe, au jefuit ţara, promiţându-ne că va fi bine iar noi înjurându-i şi, din patru în patru ani, votându-i pe ceilalţi, convinşi că de data asta am nimerit-o. N-am nimerit-o niciodată.

Am muncit aproape o jumătate de secol şi mi-am plătit taxele. Acum mă apropii de pensie. Din când în când, apare la televizor câte un specialist în economie, care ne anunţă octuos că nu se ştie dacă penste două luni statul mai are bani de pensii. În acelaşi timp, tot la televizor, veneau ştiri despre averi fabuloase, făcute de şmecheri. Fusesem conduşi din nou de către nişte sceleraţi, avizi de îmbogăţire.

De doi ani a început pandemia. Cu toate nenorocirile ei, pe care le ştiţi cu toţii. Pe lângă ştirile oficiale, care ne spuneau să stăm prin case şi să ne vaccinăm, mai răzbăteau către noi, cam cum răzbăteau odinioară ştirile de la „Europa liberă”, informaţii despre o conspiraţie planetară. Nu am crezut-o iniţial. Cine să fie atât de hain încât să supună lumea asta la aşa o nenorocire? Apoi am văzut declaraţiile oficiale de la Davos. Şi mi-am zis că din nou, viaţa mea a fost atacată de nişte sceleraţi.

Când încă nu s-a încheiat nebunia cu pandemia, un alt scelerat, de astă dată de la Kremlin, fără nici un motiv, a declanşat un război, ca acela în care a murit bunicul şi habar nu avem ce va mai fi mâine. Ultimile bombardamente au avut loc la nici 40 de kilometri de graniţele noastre. Un scelerat cu care s-a dovedit că nu se poate negocia, pentru că niciodată nu-şi ţine cuvântul.

Când trăia, bunica mi-a spus că ea a făcut parte dintr-o generaţie de sacrificiu, pentru că a îndurat nenorocirile războiului. Când trăia, tata mi-a spus că a fost generaţie de sacrificiu, pentru că a îndurat pierderea părintelui în război şi apoi nenorocirile comunismului adus de tancurile sovietice.

Dar eu? Eu ce fel de generaţie am fost? Generaţia în blugi!? Deşi blugi nu se găseau la magazin. Generaţia în adidaşi? Deşi adidaşi nu se găseau la magazin. Am cunoscut, cred eu mai mult decât bunicii şi părinţii, care au mai avut câte un răgaz să-şi tragă sufletul, foametea, frigul, întunericul, lipsurile de toate felurile, o libertate iluzorie, care ne-a dat voie să mergem doar cu buletinul ca să fim slugi pe la bogaţii Europei şi acum, o generaţie care cunoaşte o pandemie şi, mai nou, un război sângeros şi fără motiv chiar lângă noi, care nu ştim când şi cum se va sfârşi.

Generaţie în blugi? Generaţie în adidaşi? Sau generaţie care a avut parte numai de sceleraţi care să-i decidă soarta?