Evenimentul Zilei > Social > Copiii ADOPTAȚI nu sunt mai prejos de ceilalți. Povestea gemenelor cântărețe într-un cor al Patriarhiei
Copiii ADOPTAȚI nu sunt mai prejos de ceilalți. Povestea gemenelor cântărețe într-un cor al Patriarhiei

Copiii ADOPTAȚI nu sunt mai prejos de ceilalți. Povestea gemenelor cântărețe într-un cor al Patriarhiei

Probabil a fost mâna proverbialului Înger Păzitor în ziua în care Miruna le-a cunoscut pe cele două fetițe, Irina și Adina. Înainte să învețe să vorbească, cele două zgâtii fredonau, așa că mămica lor adoptivă le-a dus la una dintre cele mai bune școli de muzică, ca să facă în viață exact ce le place.

De Ziua Națională a Adopției am intrat în curtea centrului Neghiniță din București știind că voi participa la un eveniment la care vin și familii care au adoptat copilași. Locul de joacă era însă plin. Zeci de copilași, mai mici sau mai mari, cu părinți care-i supravegheau atent. Pentru mine, toți copiii semănau cu părinții lor așa că aveam o mare dilemă. Una care ascundea însă o idee preconcepută de care mi-e rușine acum: acela că o familie cu un copil adoptat ar trebui să se distingă cu ceva din mulțimea de părinți.

 

Greșeala de a porni cu idei preconcepute

Șoptit, am întrebat-o pe Cristina, șefa Biroului de adopții de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 4, „care sunt familiile cu copilași adoptați?”, pentru că-mi doream să vorbesc cu ele. Șocant, ea mi-a răspuns prompt: „Toate!” Am privit în jurul meu și-am realizat unde greșeam. Nu este și nici nu va fi vreo diferență între cum iubește o femeie care a adus pe lume un prunc și una care l-a adoptat. Și nici n-ar trebui să fie privite ca fiind diferite. Sunt mame, sunt părinți. Atât și nimic mai mult.

Brusc, prin fața ochilor mi-au trecut, râzând cu poftă și ținându-se de mână, două domnișoare îmbrăcate în rochițe elegante. Le-am urmărit, atrasă de bucuria care se citea pe chipurile lor. Din când în când, se întorceau către o femeie care le supraveghea relaxată de la oarecare distanță. „E mama lor”, mi-a spus Cristina.

M-am îndreptat spre ea și i-am întins mâna. „Ați vrea să- mi spuneți povestea dumneavoastră și a fetelor?”, am întrebat-o. „Da”, mi-a răspuns, cu oarecare ezitare. Aveam să aflu de ce, un pic mai târziu. Povestea lor este, dacă vreți, un model perfect despre ce înseamnă să fii om, să iubești cu toată inima și să-ți dorești cu adevărat un copil.

Când menirea ți-e alta

„Nu am pornit la drum cu ideea de a adopta, mi-am dorit întotdeauna un copil doar că eu nu am putut rămâne însărcinată”, și-a început Miruna, povestea. Ani de zile a făcut zeci de analize și investigații, până când, întrun final, „după o operație laparoscop, am dat peste un medic care a avut curajul să-mi spună că doar fertilizarea in vitro îmi poate aduce o sarcină, el m-a trezit cumva la realitate. Am pregătit acel dosar de fertilizare, în 2007, însă mi-a fost teamă să continui”, povestește mămica. Pur și simplu părea că menirea ei era alta. „Am renunțat și am hotărât, cu soțul meu, că ar fi cazul să ne îndreptăm spre adopție. Nu îmi doream doi copii. Eu mi-am dorit o fetiță, iar soțul meu a spus „Da” întotdeauna, pentru că vrea să mă știe fericită. Și sunt”, a continuat ea.

Procedura de adopție n-a fost deloc simplă. Întâi au trebuit să obțină atestatul de părinte, ceea ce a durat 8 luni. „Am trecut prin multe proceduri birocratice, analize, întâlniri de grup cu alți viitori părinți adoptivi, testări psihologice, dar a meritatdin plint toată tevatura asta”, arăta Miruna.

La jumătate de an după obținerea atestatului s-a întâmplat minunea. „Dana Andrei, care a fost consiliera noastră de caz, pe care am iubit-o mult și care ne-a îndrumat pe parcursul acestei proceduri, ni le-a prezentat pe ele două, după ce mai fuseseră prezentate unei familii, care le-a refuzat pe motiv că nu erau pregătiți pentru gemeni. Mi-a spus că „vreau să vi le prezint pentru că seamănă cu voi”. Și din prima clipă când le-am văzut, am știut că ele sunt fetițele mele”.

N-a fost ușor, pentru că atunci când adopți, nu iei copilașii pur și simplu și te duci acasă. „Trebuie să existe o conexiune între viitorii părinți și copiii lor”, îmi spunea mama.

„Cel mai frumos moment din viața mea? A fost atunci când le-am adus definitiv acasă. Pentru că până atunci le mai aduceam vinerea și le duceam înapoi duminica, o perioadă am mers noi la asistentul maternal însoțiți de asistentul de caz, după aceea aveam voie să ieșim cu asistentul maternal și cu ele în parc, după care am avut voie să ieșim doar noi cu ele în parc, iar abia după toate astea am avut voie să le luăm acasă, vinerea, dar le duceam înapoi duminica”, mărturisește tânăra mămică.

Întâi au fredonat, apoi au învățat să vorbească

Când le-a cunoscut, Irina și Adina aveau doar un an și patru luni. „Doar una dintre ele mergea, cealaltă era de-a bușilea. Nu știau să vorbească încă, dar fredonau. Seara înainte de culcare și când se trezeau dimineața, fedonau. Atunci când a venit momentul să le înscriem la școală, m-am gândit că având aptitudini muzicale ar fi bine să nu piardă această șansă. Așa că le-am înscris, înainte să discut asta cu soțul meu, la o foarte bună școală de muzică din Capitală. Au susținut o audiție și au fost acceptate. Acum studiază vioara și cântă într-un cor al Patriarhiei”, povestește cu mândrie, mămica. Cu corul, au susținut deja concerte pe scena Ateneului Român și se pregătesc de un turneu național sub egida Centenarului Marii Uniri.

 

O sabie nedreaptă deasupra capului

Singurele momente de tristețe din viața lor? Cel mai important ar fi acela „când vezi că oameni din jur le privesc ca și cum ele ar fi altfel. Unii oameni sunt reticenți și nu sunt de acord cu adopția. Dar copiii adoptați nu sunt mai prejos de ceilalți!”, spune ferm, Miruna.

Al doilea, e de fapt ca o sabie a lui Damocles care stă deasupra capulului fiecărui părinte care a adoptat un copil. „Mereu stai cu frica în sân că o să apară părinții naturali și or să-ți facă praf viața. De asta, te rog să nu ne divulgi adevărata identitate. Și nici chipurile noastre”, m-a rugat mămica. Ceea ce am și făcut, modificând ușor câteva detalii, care nu schimbă însă frumoasa poveste.

 

Nu le-a ascuns că sunt adoptate

„De mici, la recomandarea celor de la Protecția Copilului, le-am spus că sunt adoptate. Întâi le-am spus povești cu o rățușcă părăsită care-și găsea o familie iubitoare. Mai târziu au început să pună întrebări, și atunci am început să dezvoltăm subiectul, până când – cred acum că doi ani – le-am spus adevărul în totalitate. Nu s-a schimbat nimic în viața noastră sau a lor. Sunt copiii noștri și cu asta basta! Au avut momente grele, pentru că cineva drag nouă, care de vârsta lor, le-a spus că sunt luate de la „copii pierduți” sau replici răutăcioase de genul „eu nu vin de unde veniți voi”, dar au trecut peste asta. Să știi că ne-am ajutat foarte mult poveștile de succes pe care le-au văzut pe la emisiuni de genul Vocea României și Românii au talent, care le arată că nu contează cum ai pornit în viață, ci unde ajungi prin munca ta”.

Au însă o luptă interioară care va fi câștigată, e convinsă Miruna. „Simt nevoia să fie bune și darnice cu toată lumea, ca să fie acceptate și iubite, așa ne-a spus învățătoarea lor. Undeva, în subconștientul lor, este o luptă în ceea ce privește adopția și abandonul. Sunt convinsă că se vor vindeca, cu timpul”.