Nimic nu spune mai mult despre semnificația covîrșitoare a Crăciunului în viața nemților – cea mai importantă sărbătoare religioasă – decît pustiul de pe străzile Dusseldorfului în seara de Ajun. Practic, totul e închis. Pînă și tîrgul de Crăciun, împărțit aici pe două străzi. Am venit în Germania atras de gîndul că sărbătorirea Crăciunului e o realitate care merită să fie văzută de un adept al călătoriei de cunoaștere, ca mine.

Chiar din prima zi am remarcat economia de sclipici făcută de Primăria Dusseldorf. M-am întrebat de ce nu s-a dedat și Dusseldorful la risipa de ornamente de Crăciun de la București, puse sub semnul românismului de tarabă. Și am găsit explicația mai întîi în politica Primăriei Dusseldorf de a folosi banii din taxe și impozite pe investiții menite a îmbunătăți viața cetățenilor și nu pe spectacole inutile de sclipici, aducătoare de profit doar pentru firma care s-a pricopsit cu o comandă atît de grasă de la Stat. O altă explicație ar ține de prăpastia dintre Dusseldorf și București în materie de aspect al străzilor. La Dusseldorf, imaginea de sărbătoare e dată de magazine, de iluminatul stradal, de fațadele clădirilor. La București, unde domină întunericul, coșcoveala, panourile publicitare în exces (doar la Bagdad am mai văzut așa ceva), cenușiul vitrinelor, s-a simțit nevoia unui sclipici de Crăciun: să creadă românii că duc o viață luminoasă.

Umblînd pe străzi în zilele premergătoare Crăciunului, am surprins imagini semnificative despre cum e sărbătorit Crăciunul de o națiune bogată, lideră a Europei, ajunsă a nu știu cîta oară în fruntea continentului după momente în care alte națiuni au pus-o la pămînt, în speranța că nu-și va mai reveni.

Mi-am amintit în aceste zile de impresionanta descriere făcută de Antony Beevor în capodopera sa Stalingrad, apărută la Penguin Books în 2009, tradusă la noi de Rao în 2009, sărbătoririi Crăciunului de nemții Armatei a VI-a aflată din 20 noiembrie 1942 în încercuire la Stalingrad, denumită de Hitler, Fortăreață, și de nemți Cazanul, Punga de la Stalingrad. Cu prilejul ultimei vizite la Stalingrad am văzut la Muzeul dedicat Capturării lui Paulus un tablou dedicat de ruși felului în care nemții au sărbătorit Crăciunul în încercuire

iar la Cimitirul nemțesc de la Rossoșka, în clădirea ridicată pentru a adăposti documente despre Încercuire, reproducerea faimoasei Madona Fortăreței, desenată de doctorul Kurt Reuber, operă considerată de nemți ca unul dintre cele mai emoționante dovezi istorice ale tragediei întruchipate de Stalingrad.

Din cartea lui Antony Beevor, sub semnul credinței că Istoria produce marea proză, redau mai jos paginile despre sărbătorirea Crăciunului în Încercuirea de la Stalingrad, rememorare necesară pentru a înțelege unde era Germania în timpul Crăciunului din 1942 și unde e acum Germania, în timpul Crăciunului din 2017:

 

Crăciun în stil german

Disputa cu privire la ieșirea din încercuire, în a doua jumătate a lunii decembrie, nu a luat în considerare un factor foarte important. Venea Crăciunul. Nici o formațiune a Wehrmacht-ului nu era mai preocupată de acest subiect decît Armata 6. Eforturile extraordinare făcute pentru sărbătorirea Crăciunului în buncărele săpate în pămîntul stepei nu indicau nerăbdarea de a ieși din încercuire. La acest lucru contribuiseră, probabil în egală măsură, letargia provocată de malnutriție, combinată cu visele de evadare și mentalitatea de „fortăreață” pe care Hitler o cultivase cu asiduitate. Dar nimic din toate acestea nu explică în totalitate concentrarea emoțională aproape obsesivă alimentată de apropierea Crăciunului a celor aflați în interiorul încercuirii, atît de departe de casă.

Pregătirile au început cu mult înainte ca diviziile de tancuri ale lui Hoth să înainteze către nord, spre rîul Mîșkova, și nu s-au oprit nici măcar atunci cînd soldații au auzit apropiindu-se focul de artilerie. Cam de la începutul lunii, oamenii au început să pună deoparte mici cantități de alimente, nu în vederea unei ieșiri prin zăpadă, ci pentru sărbătorile de Crăciun sau pentru daruri. O unitate din Divizia 297 infanterie a sacrificat din timp un cal de povară pentru a oferi „cîrnați de cal” ca dar de Crăciun. Coronițele au fost împletite din iarbă roșiatică de stepă, în loc de rămurele de brad, iar micuții brazi de Crăciun au fost ciopliți din lemn, într-o încercare disperată de a face lucrurile „ca acasă”.

Sentimentali nu deveniseră doar soldații. Generalul Edler von Daniels și-a decorat noul său buncăr cu un brad de Crăciun și a pus sub el un leagăn cu poza la minut a „copilului încercuirii”, născut curînd după închiderea pungii. I-a scris tinerei sale soții despre planurile sale de sărbătorire a Ajunului „în stil german, deși în Rusia îndepărtată”. Armata devenise clar o familie-surogat. „Fiecare a încercat să facă o mică bucurie celuilalt”, scria el, după ce își vizitase oamenii în buncăre. „Este cu adevărat înălțător să trăiești această reală camaraderie de pe linia frontului”. Pe un stindard scria: „Camaraderie prin sînge și fier”, mesaj foarte potrivit în acele circumstanțe, dar lipsit de spiritul Crăciunului.

O persoană care a păstrat spiritul Crăciunului a fost desigur Kurt Reuber, medicul din Divizia 16 tancuri. Reuber, în vîrsta de treizeci și șase de ani, teolog și prieten cu Albert Schweitzer, era și un talent artist amator. Și-a transformat buncărul din stepa din nord-vestul Stalingradului în atelier și a început să deseneze pe spatele unei hărți rusești capturate – singura bucată mare de hîrtie pe care o găsise. Această lucrare, care este expusă astăzi în biserica memorială Kaiser Wilhelm din Berlin, este Madona fortăreței, o Fecioară cu Pruncul, iubitoare și protectoare, însoțită de cuvintele Sfîntului Evanghelist Ioan: „Lumina, Viața, Iubire”. După ce l-a terminat, Reuber a agățat desenul în buncăr. Toți cei care intrau îl priveau cu atenție. Mulți începeau să plîngă. Spre ușoara jenă a lui Reuber – nici un artist nu putea fi mai modest în privința talentului său – buncărul lui a devenit un fel de sanctuar.

Nu există nici o îndoială cu privire la generozitatea autentică și spontană ce a caracterizat acel Crăciun. Un locotenent le-a dăruit oamenilor săi ultimele lui țigări, hîrtie de scris și pîine. „Eu nu aveam nimic”, scria el acasă, „și, totuși, acesta a fost unul din cele mai frumoase Crăciunuri și nu-l voi uita niciodată”. În afară de rația lor de țigări, oamenii dăruiau și ultima bucățică de pîine, de care aveau ei înșiși atîta nevoie. Alții și-au cioplit unul altuia rasteluri pentru echipament.

În Ajunul Crăciunului, comandantul de batalion – un pianist – al lui Reuber a dat ultima sa sticlă de vin spumos soldaților de la infirmerie, dar tocmai cînd au fost umplute toate cănile, patru bombe au explodat afară. Toți s-au repezit la ușă, vărsînd tot vinul. Șeful serviciului medical și-a luat trusa de prim-ajutor și a ieșit în fugă din buncăr pentru a îngriji eventualii răniți. Erau trei, iar un al patrulea murise. Acesta din urmă le cîntase colindul O du fröhliche. Incidentul, bineînțeles, a pus capăt sărbătoririi. În orice caz, atît Divizia 16 tancuri, cît și Divizia 60 infanterie motorizată s-au trezit în plin atac, la primele ore ale dimineții de Crăciun.

Cîntecul tradițional favorit în noaptea aceea a fost Stille Nacht, heilige Nacht, pe care soldații l-au cîntat cu „glasuri răgușite” în buncăre, la flacăra unor mucuri de lumînare „tezaurizate” pentru această ocazie. Gîndindu-se la familiile lor, oamenii suspinau și plîngeau înăbușit. Generalul Strecker a fost mișcat cînd a făcut un tur al pozițiilor din linia întîi. „Este o «noapte liniștită» în plin tumult al războiului […]. Un Crăciun care dovedește adevărata frăție a soldaților”. Vizitele ofițerilor superiori erau și ele apreciate pentru beneficiile cu care se alegeau soldații. Un subofițer dintr-o divizie de tancuri a consemnat că „am primit de la comandantul diviziei un gît din sticla lui și o tabletă de ciocolată”.

În pozițiile care nu erau atacate, oamenii se înghesuiau în cîte un buncăr care avea un aparat de radio, pentru a asculta „programul de Crăciun transmis de Grossdeutsche Rundfunk”. Spre uimirea lor, au auzit o voce anunțînd: „Aici e Stalingradul!”, căreia îi răspunde un cor care cînta Stille nacht, heilige Nacht, probabil de pe Frontul Volga. Unii au acceptat înșelătoria, socotind-o necesară în acele împrejurări, alții s-au înfuriat. Simțeau că erau păcălite familiile lor și poporul german. Goebbels proclamase deja că acesta trebuia să fie un „Crăciun german”, o definiție menită să transmită ideea de datorie și austeritate și, poate, un mod de a pregăti națiunea pentru știrile despre tragedia de la Stalingrad.

La ora 7.00, în dimineața de Crăciun, jurnalul de război al Armatei 6 consemna: „Nu a sosit nici un zbor de aprovizionare în ultimele patruzeci și opt de ore [o ușoară exagerare]. Proviziile și carburantul sînt pe sfîrșite”. Mai tîrziu, în aceeași zi, Paulus a trimis un semnal de avertizare Grupului de Armate Don, care să-i fie transmis generalului Zeitzler. „Dacă nu primim cantități mai mari de provizii în următoarele zile, trebuie să ne așteptăm la o rată crescută de decese prin epuizare”.

Cu toate că și-au dat seama că viscolele din ziua precedentă împiedicaseră zborurile, nu au fost informații că tancurile lui Badanov luaseră cu asalt Aeroportul Taținskaia, cu o dimineață în urmă. Statul-major al lui Manstein nu i-a informat că fusese lansat un contraatac sovietic cu patru armate împotriva divizilor de tancuri ale lui Hoth de pe rîul Mîșkova. Cînd, în sfîrșit, pe 26 decembrie, au sosit 108 tone de provizii, Statul-Major al Armatei 6 a descoperit că li se trimiseseră zece tone de dulciuri pentru Crăciun, dar nici o picătură de carburant.

Majoritatea oamenilor, atunci cînd aveau prilejul, se retrăgeau pentru a scrie acasă o scrisoare de Crăciun, în care își exprimau dorul de cei dragi. „În străfundul inimilor noastre, toți continuăm să sperăm”, scria un doctor din Divizia 44 infanterie, „că totul se va schimba”. Vorbea în numele multora dintre ei, dar nu și pentru mai bine informatorul comandant al Armatei 6. „Crăciunul, bineînțeles, nu a fost vesel”, îi va scrie Paulus soției sale cîteva zile mai tîrziu. „În astfel de momente, e mai bine ca festivitățile să fie evitate […]. Norocul nu trebuie forțat prea mult”. (…)

Temperatura în prima zi de Crăciun a scăzut la minus douăzeci și cinci de grade. Apa din gropile de proiectil, oricît de adînci ar fi fost, era înghețată bocnă. Rafalele de zăpadă ascundeau o mare parte din mizeria din bălți. Preoții militari citeau Liturghia și împărtășeau în zăpadă, în zgomotul făcut de prelatele care fîlfîiau și trosneau bătute de vînt, cu oamenii strînși în semicerc în jurul unui altar improvizat. În unele cazuri, alinarea spirituală și justificarea ideologică se confundau, într-o vreme în care Germania creștină contrasta cu Rusia atee. (…)

Noaptea de Crăciun a fost „o frumoasă noapte înstelată”, iar temperatura a scăzut și mai mult. Cu toate acestea, luptele au continuat a doua zi dimineața, în sectorul nord-estic al încercuirii, apărat de Divizia 16 tancuri și de Divizia 60 infanterie motorizată. „Astfel, douăsprezece dintre unitățile noastre”, relata preotul Diviziei 60 infanterie motorizată, au fost „trimise să contraatace în vîntul tăios și pe un ger de treizeci și cinci de grade sub zero”. Cele două divizii, în ciuda condițiilor înfiorătoare și a lipsei de muniție, au reușit, totuși, să distrugă aproximativ șaptezeci de tancuri.

În aceeași dimineață de 26 decembrie, Paulus i-a trimis un alt mesaj lui Manstein, care începea astfel: „Pierderile sîngeroase, frigul și proviziile insuficiente au redus sever capacitatea de luptă”. El avertiza că, dacă rușii își aduceau înapoi forțele care luptau împotriva diviziilor lui Hoth și le redesfășurau împotriva Armatei 6, „va fi imposibil să le rezistăm mult timp”.