Selfie. Un cuvânt relativ nou, intrat rapid în dicționar.
Nu sunt deloc puțini cei care au încercat măcar o dată să facă un selfie. Ceea ce a început ca un trend în zona de social- media printre tineri, a devenit acum un fenomen acceptat social de către foarte multă lume.
Nu e nimic rău în a face selfie. Autoportretele au existat de sute de ani. Și au reprezentat percepții ale pictorului asupra propriilor trăsături. Selfie are însă particularitățile ei, cu atât mai mult cu cât este o fotografie făcută la o distanță de o lungime de braț, cu lumină improprie și cu camera foto care are o lentilă ce poate distorsiona imaginea. De aceea, pentru a fi siguri că selfie ilustrează corect imaginea, sunt necesare, de multe ori, minimum 2 încercări. Și dacă nici așa nu place, atunci, invazia aplicațiilor și programelor de editare rezolvă puțin problema.
Nici până aici nu ar fi, poate, nimic în neregulă. Problema apare în momentul în care aceste fotografii reprezintă un mijloc prin care oamenii își analizează imaginea și deseori devin nemulțumiți că aceasta nu este așa cum este cea obținută prin tot felul de prelucrări.
Și nu spun doar eu asta. O spune și Academia Americană de Chirurgie Plastică și Reconstructivă, care a atras atenția asupra imensei avalanșe de pacienți care au început să solicite intervenții chirurgicale bazate pe nemulțumirile apărute în urma acestor fotografii. Pericolul a fost dezbătut inclusiv de catre FDA, forul suprem care reglementează tot ceea ce este legat de sănătatea umană.
În paralel cu evoluția spectaculoasă a intervențiilor estetice, folosite pentru a îmbunătăți sănătatea și frumusețea corpului, în această eră digitală, frumusețea începe însă să devină o componentă și a vieții virtuale. Facebook, YouTube, Pinterest sau MySpace sunt vectori care privesc deloc obiectiv frumusețea reală.
Oamenii au început să nu se mai privească obiectiv, ci prin ecranul laptopului, prin filtrul fotografiilor online sau prin lentila selfie-urilor. Care deformează realitatea, modifică percepțiile și distorsionează cerințele. Mai mult, prelucrarea acestor imagini cu doar câteva click-uri, produce nu numai modificări de ordin estetic, ci și alterări ale proiecției care se instalează pe cortex, acolo unde imaginea este analizată și unde se ia decizia. Care va fi și ea deformată de informațiile diferite și eronate venite din realitatea virtuală.
De multe ori, popularitatea acestor imagini este urmărită prin numărul de „Like”-uri primite, care permite o reasigurare asupra „frumuseții” obținute prin prelucrare. Lucru care crește și mai mult ego-ul persoanei în cauză.
Nu o dată am avut pacienți care solicitau astfel de „mici” modificări, așa cum le denumeau ei. Chirurgul estetician nu se poate substitui unui soft din care rezultă o imagine care nu are nicio legătură cu realitatea. Noi nu suntem programe de calculator, cu ajutorul cărora să modificăm formele, textura sau relieful pielii și al corpului, așa, cu un simplu „face distortion”, „smoothing”, „wrap”, „swell” sau „twirl”. În realitate, totul se întâmplă altfel. Pentru că pielea, nasul, ochii, pleoapele, buzele, gâtul nu pot reacționa sub bisturiu așa cum ne jucăm pe calculator. Și nici nu ne dorim să putem face asta. Rolul chirurgiei estetice este acela de a remodela probleme reale, și nu de a aplica matrițe pe chipuri și pe siluete, în dorința de a atinge perfecțiunea și de a schimba data nașterii din buletin.
Să înceapă oare oamenii să își piardă identitatea prin usurința cu care își pot prelucra înfățișarea? Poate provoca acest fenomen distorsiuni psihice ale imaginii de sine, nerecunoaștere și neacceptare a ceea ce sunt ei în lumea reală? Aceasta ar putea fi o problemă. Pe care noi, chirurgii esteticieni, nu o putem rezolva.
Recomandările noastre
