Motto: „Sabia unui samurai nu se ţine în teacă. Ea se păstrează în suflet!” (Tatăl, către fiul său, replică din filmul „Gin Tama”)

Japonia este o țară insulară din Oceanul Pacific. „Țara Soarelui Răsare”. Totodată, ea e cea mai mare economie a lumii și una dintre cele mai educate țări. Însă, dincolo de orice bogății materiale sau culturale, cea mai de preț comoară a unui popor va rămâne mereu omul. Iar Japonia e o țară cu un înalt nivel al dezvoltării umane. Cea mai mare comoară a ei e samuraiul.

Samuraiul nu e doar un simplu om. El e un supraom. Samuraiul reprezintă desăvârșirea japoneză. El e modelul suprem, căci a fi samurai înseamnă a fi servitorul unui nobil. Servitorul nobilului. Iar servitorul nobilului avea mereu asupra-i sabia. Katana. Proprie oricărui samurai, sabia îi e inseparabilă. Ea nu e doar o armă- atent lucrată, ci e însăși inima samuraiului; dovada vie că niciodată moartea nu i-a îngrozit pe japonezi.

Îmi amintesc și acum prima zi de toamnă. Ziua începutului de an bisericesc. Sărbătoarea Sfântului Dionisie Exigul. Prima zi de toamnă, dar încă păstrând căldura lui Gustar. După ce am ajuns în portul insulei Porquerolles, undeva în sudul Franței, am pornit cu râvnă pe un drum de țară. Neasfaltat. Un drum de pământ, precum e pământul din care cu toții suntem făcuți. Picioarele mele, obosite de atâta asfalt, sărutau cu dor poteca prăfuită. Înaintam cu încredere spre colina cea mai înaltă a insulei. Încrederea necunoscătorului: are râvnă, săracul, deși habar nu are ce îl așteaptă. Știam doar că acolo, în vârf de deal, la capătul cărării, trebuia să găsim mănăstirea „La Repentance”.

Haina cernită a sufletelor noastre

Fortul Pocăinței. Un vechi fort militar construit de soldații francezi la începuturile anilor 1900 pentru a se apăra de invaziile dușmane. Fortul - devenit acum mănăstire.

Sunt, în viață, transformări uimitoare. Deveniri care depășesc spațiul îngust, îngrădit al minții umane. Renașteri. Sunt învieri ale căror înțelegeri omul nu le poate pricepe decât în largul deschis al sufletului său. O asemenea devenire s-a petrecut și la „La Repentance”. Fortul a devenit mănăstire. Căci „acolo unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii.”

Înaintea intrării în fort e un mic pod. Ca o punte de la viață la Viață; ca o trecătoare dinspre trupesc înspre sufletesc; ca o inițiere în profunzimea pocăinței. Pocăința - plânsul lăuntric al fiecăruia dintre noi; haina cernită a sufletelor noastre; nemărginitul dor de Dumnezeu. Iar mănăstirea nu putea să-și aleagă stăpână decât pe cea care a gustat din preaplinul pocăinței: pe Sfânta Maria Egipteanca. Ea e maica pocăinței. Nimeni nu înaintează în viață fără un îndrumător, iar Sfânta Maria Egipteanca e cea care ne îndrumă pașii mereu spre pocăință, căci pentru ea pocăința a fost transformatoare. Devenitoare. Învietoare. Din cea mai mare păcătoasă ea a devenit Sfântă. Pocăința a renăscut-o. A înviat-o. Așa e Domnul- Dumnezeu: chiar și dintr-un strop de lacrimă construiește pod din Cer spre noi. În noi. Ca să devenim oameni noi. Înnoiți. Împliniți.

Ei au coborât cerul în mormânt

Acoperite de colină, zidurile groase de 6 metri ascundeau un sistem de coridoare subterane. Pășind prin tunelele fortului mă simțeam de parcă am coborât într-un mormânt întunecat și rece. Probabil că așa va fi și atunci când trupul nostru va cunoaște moartea și pământul va ajunge înapoi în pământ: sufletul va căuta, alergând pe coridoarele întunecate ale morții, Lumina. Dar credința noastră ortodoxă ne învață de aproape 2000 de ani că Lumina a biruit întunericul. Așadar, în orice întuneric ne-am aflat, noi știm că vom găsi Lumina. Și în orice mormânt am coborî, noi știm că Domnul ne va scula. Cu orice moarte de-am muri, noi știm că Hristos-Domnul ne va învia. Acolo, coborâtă în mormântul pocăinței Sfintei Maria Egipteanca, am văzut, la capătul tunelului, Lumina: Biserica. O cămăruță caldă, oglindind Cerul. Cămăruța la care au lucrat aproape 20 de ani doi călugări ortodocși, trimiși din Sfântul Munte Athos ca să roureze cu lacrimile pocăinței lor pământul uscățit de deșertăciuni al Franței. Părintele Placide și părintele Serafin. Doi oameni- lumânări, care cu flăcările credinței în Dumnezeu au reușit să aducă Lumina în întuneric. Ei au coborât cerul în mormânt.

Trei oameni-lumânări ca trei brazi

Atunci când Dumnezeu ne-A creat din apă și pământ a pus în noi și Suflarea Sa, Duhul Sfânt. El e Lumina din noi. Suntem, cu toții, lumină din Lumină. Așadar, noi, oamenii, putem fi precum lumânările: străpungând întunericul cu lumina noastră. Dar știm cu toții că arzând, lumânarea își topește ceara. Trebuie, deci, să dăm mereu mai departe Lumina din noi. Tot așa, cei doi părinți veniți din Muntele Athos n-au voit ca mănăstirea-mormânt să cadă-n întuneric odată cu topirea cerii lor și, au dat lumina mai departe. Iar când pașii mei au ajuns în Biserică, au găsit acolo, paradoxal, oameni-lumânări aduși din țara mea. Din dulcea mea Românie. Din Carpații mei înțepând cu vârfurile lor Cerul. Din pădurile mele mirosind a falnic brad. Din pământul sfințit cu sângele-martir al țării mele de atâtea ori răstignită pe Crucea istoriei. La capătul Franței, atăt de departe de pământul cel sfânt al țării mele, am văzut trei oameni-lumânări ca trei brazi, străpungând întunericul. Erau veniți de la Oașa, Mănăstirea din inima Transalpinei. Ei poartă lumina părintelui Teofil Părăian, o comoară de om a țării mele. Un om care n-a văzut lumina zilei, dar care a trăit în Lumină. Nu-i firesc ca orb fiind să ai Lumina, dar tot ce-i românesc e și suprafiresc, căci poporul meu, mereu prigonit, s-a înfrățit cu Hristos- Marele Prigonit. Dacă ceilalți ne-au asuprit, Domnul S-A milostivit și atent ne-A ocrotit, căci noi, lângă El, pe Cruce ne-am suit.

E atâta frumusețe în jur încât uiți să respiri

Nu cunosc unde duc drumurile vieții mele. Nici nu credeam să primesc, în epilogul Franței, lumina părintelui Teofil adusă tocmai de la Oașa, de însuși părintele Iustin, cel care cu lacrimi de ceară, a aprins, la rându-i, atâtea alte lumânări. Dar ce știu e că, din port, drumul spre fort părea o cale necunoscută. Însă pe colină, din observatorul mănăstirii, toate se scaldă în lumină: viile, potecile, pădurile, stâncile, Cerul, marea, bărcile, albastrul... De aici, de sus, de la mănăstirea pocăinței, lumea e tabloul zâmbetului părintesc Al Lui Dumnezeu pe fruntea omenirii. E atâta frumusețe în jur încât uiți să respiri. Te pierzi în albastru și, plin de pocăință precum fiul cel risipitor din parabolă, nu poți decât să te lași copleșit de adâncimea cuvintelor Tatălui:” toate Ale Mele, ale tale sunt!”.

Samurai fără săbii

Demult, în anii copilăriei mele, tatăl meu, lumânarea vieții mele, îmi povestea cu pasiune despre cultura japoneză. Despre „Țara Soarelui Răsare”. Despre samurai, „cei care servesc celui nobil”, și despre armonia vieții lor. Despre firea lor neînfricată și despre săbii- simbolul tăriei lor. Am și acum în suflet fotografia vie a tatălui meu vorbindu-mi ca despre ceva sacru.

Pe atunci îmi părea ceva infailibil. Azi îmi e ceva depășit, căci undeva în Franța, pe insula Porquerolles, la fortul pocăinței, eu am cunoscut trei oameni ce au depășit condiția de neatins a samurailor din poveștile tatălui meu. Trei oameni care m-au atins cu lumina lor. Trei samurai ai Ortodoxiei. Samurai fără săbii, căci sabia lor - Crucea, le-a străpuns deja inima. Inima fiecărui om e împărțită în patru camere, două atrii și două ventricule, printr-un sept intracardiac. Septul interatrioventricular.

Acest sept are forma unei Cruci. „Crux Cordis” în latină. Crucea inimii. Dumnezeu a ales ca fiecare să ne purtăm, deci, Crucea, în inimă. Așadar, sabia lor le e Crucea din inimă, pe care o poartă așa cum se cuvine: precum brazii pe culmile Carpaților. Ei sunt samuraii - cei ce servesc Celui Nobil. Ei servesc Împăratului. Singurului Împărat. Nobilului.