Liderii UE se vor reuni la Bruxelles săptămâna aceasta pentru a încerca să ajungă la un acord în privința fondului de redresare propus de 750 de miliarde de euro, finanțat prin datorie generată în comun, menit să amortizeze daunele provocate economiilor lor de coronavirus. Există forțe care configurează destinul Europei și în privința cărora blocul nu poate face prea mult, cum ar fi unilateralismul american și autoritarismul chinez. Dar punerea în comun a resurselor economice pentru a apăra locurile de muncă, a salva piața unică și a proteja moneda euro este un lucru care cu siguranță le stă în puteri, dacă ei pot vedea și dincolo de interesele naționale egoiste pe termen scurt.

Pentru a ajuta Europa să treacă de o astfel de criză care nu apare decât o dată în viață, cum e pandemia, orice fond de redresare trebuie să fie suficient de mare pentru a avea un impact macroeconomic real. Trebuie să fie re-distributiv pentru a-i conferi un avantaj financiar față de piețele datoriilor ori fondurile UE de salvare deja existente, iar banii vor trebui distribuiți rapid. Propunerea Comisiei Europene, care pleacă de la un acord între Paris și Berlin, nu este perfectă. Formula ei de împărțire a banilor ar urma să răsplătească țări care aveau de dinainte de criză un șomaj mai mare, dar care nu au fost lovite de ea atât de grav ca altele. Acest aspect ar trebui corectat la discuții. Totodată Bruxelles-ul pare nehotărât dacă scopul fondului trebuie să fie scoaterea economiilor din recesiune ori convingerea guvernelor să implementeze reforme amânate prea mult. Totuși, în mare, planul satisface criteriile unui stimul aplicat la timp.

Spre meritul ei, Germania a recunoscut circumstanțele excepționale ale acestui șoc sanitar. Olanda, Suedia, Austria și Danemarca, țări cărora le lipsesc povara istorică și viziunea pe termen lung ale Germaniei, nu le-au recunoscut. Așa-zișii „patru frugali” opun rezistență planului în forma în care a fost propus. Ei nu acceptă acordarea banilor sub formă de subvenții, în loc de împrumuturi, și vor ca oricărui ajutor să-i fie atașate condiții stricte și verificări la sânge.

Liderul informal al acestor refuznici frugali este Mark Rutte, premierul olandez. Poate că realizând că nu se va putea opune la nesfârșit fondului, dl Rutte insistă ca Haga și toate celelalte capitale naționale, iar nu Comisia, să aibă ultimul cuvânt de spus în privința căror țări merită sau nu asistență financiară. În mintea lui, un veto național reprezintă prețul democratic al solidarității. Dar ideea ca parlamentul olandez să le dicteze termeni celor italian ori spaniol e profund nedemocratică. Ar fi totodată contraproductivă și ar politiza întregul proces, cu guvernele înțelegându-se separat între ele.

Dl Rutte vorbește doar de formă despre ideea unei Europe mai puternice, geopolitice, dar nu e dispus să accepte și prețul ei, mai ales că alegerile naționale de anul viitor se apropie. Extrema dreaptă eurosceptică rămâne o amenințare, deși o majoritate a olandezilor pare a fi în favoarea apartenenței la UE. Opoziția dlui Rutte față de redresare are o susținere puternică și în parlament. Tonul lui moralizator rezonează bine cu un public care a prosperat de pe urma unei economii liberale deschise și a șapte decenii de apartenență la UE și care se întreabă de ce italienii și grecii nu pot fi mai asemănători cu ei. Însă nimeni nu este de vină pentru actuala criză.

Reformele pentru îmbunătățirea productivității sunt extrem de necesare în sudul Europei. Membrii nordici ar trebui să-și recalibreze economiile pentru a renunța la surplusurile excesive. Alte capitale poate că se întreabă dacă propriile lor finanțe publice nu ar fi dus-o mai bine dacă Haga nu și-ar fi braconat veniturile fiscale prin intermediul unui regim de impozitare extrem de favorabil corporațiilor. Fiecare țară trebuie să facă partea ce îi revine. Toate ar trebui să folosească banii din fondul de redresare pentru a-și reduce emisiile de carbon și a-și îmbunătăți deprinderile digitale. Dar condiționarea ajutorului de criză de reforme complexe și controversate impuse din exterior ar fi o greșeală costisitoare de pe urma căreia toți europenii ar avea de pierdut.